Măsura

Există în germană o carte al cărei titlu spune, în românește, mai mult decât spunea în original. Verlust der Mitte înseamnă „pierderea mijlocului”, „pierderea centrului”. Traducătorul român a scris altceva: Pierderea Măsurii. A citit die Mitte — mijlocul — și a pus măsura. Pare o abatere. E chiar descoperirea: mijlocul este măsura.

Ce ține un tablou, o purtare, o lume laolaltă nu e o poruncă venită de sus, ci un centru în jurul căruia totul își află locul potrivit — adică măsura lui. Cine pierde mijlocul pierde măsura. Cele două cuvinte sunt unul.

Și mai e ceva ce numai acest cuvânt îl face. Ca să sapi un cuvânt, îi iei măsura — ca un croitor. Fiecare săpătură e o măsură luată. Măsura e singura vorbă care te pune să faci exact ce numește ea: unealta care se recunoaște pe sine în fundul gropii. De-aceea o săpăm ultima — o purtam de la început.

Măsură vine din latinescul mēnsūra, din mēnsus, participiul lui mētīrī „a măsura”, coborât din rădăcina indo-europeană *meh₁- „a măsura”. Scriban, în 1939, pune lângă cuvânt o trimitere scurtă și grea: „V. imens, dimensiune.” Rădăcina își arată singură cele două fețe.

Frații sunt vestiți. Imens e im-mēnsus, „ne-măsurat”, nemărginitul. Greaca dă din același trunchi métron (metru, metric) și mêtis (măsura ca înțelepciune). Latina dă mēnsis, luna-calendar — fiindcă luna de pe cer a fost cea dintâi măsurătoare a timpului — și mēta, piatra de hotar.

Iar la celălalt capăt al Europei, slavonul мѣра (měra), „măsură”, e cognatul aceleiași rădăcini. Din měra s-a plămădit a smeri, și din el smerenia. Așa se face că măsura latină și smerenia slavonă sunt gemene la temelie — același cuvânt, în două limbi. Cheia de boltă a satului și piatra lui cea mai plecată vorbesc, fără să știe, aceeași vorbă.

O deosebire cinstită: modestia, cumpătul, a cugeta, a vindeca nu vin din *meh₁-, ci din vecina ei *med-, „a lua măsura potrivită” (modus, meditari, medicus). Două rădăcini surori: una dă rigla — cifra, cantitatea; cealaltă dă potrivirea — judecata. Măsura e unealta; modestia e ținerea uneltei drept.

Pe inimă, măsura nu e frâul care oprește. E potrivirea. E cât trebuie — nici mai puțin, care ar fi zgârcenie, nici mai mult, care ar fi risipă. Grecii scriseseră pe frontonul din Delfi mēden agan, „nimic peste măsură”, chiar lângă „cunoaște-te pe tine însuți”, ca și cum ar fi o singură poruncă.

„La mâncare să aibi cumpătare
și la băutură să fii cu măsură.”Zanne · Proverbele românilor

Dicționarul așază, unul lângă altul, sensurile ei calde: moderație, cumpătare, înfrânare. Și păstrează o vorbă regională care leagă măsura de omul întreg: „a avea măsură bună” = „a avea fire bună, temperament bun”. Măsura nu e ce faci; e felul în care ești așezat.

E măsura meșterului — a lua măsura unei haine, ca să cadă pe trupul acela și pe niciun altul. E ciocanul care nu lovește la întâmplare, ci cât cere fierul: lovitura care măsoară lovind. Măsura caldă e mereu a cuiva, a ceva, la timpul lui — nu o cifră abstractă, ci potrivirea vie.

Imens înseamnă ne-măsurat. Dar nemăsura nu are o singură față. Are două, și toată înțelepciunea stă în a le deosebi.

Una e prăpastia. „Fără măsură”, spune dicționarul, e „din cale-afară, exagerat, excesiv” — desfrâul, îmbuibarea, trufia care trece de orice hotar. Nemăsura de jos: nu libertate, ci pierderea oricărei forme, căderea în nemărginirea care înghite.

Cealaltă e Cerul. Aceeași Psaltire veche pe care o citează dicționarul la cuvântul „măsură” scrie:

Mare e Domnul nostru… și înțelepciunii Lui nu e măsură.Psaltirea

Iar Isaia — în versetul pe care chiar dicționarele latine îl dau ca pildă pentru verbul a măsura — întreabă: „Cine a măsurat apele în căușul palmei și cerurile cu palma?” Dumnezeu măsoară nemărginirea și e El însuși fără măsură. Măsurătorul care nu se poate măsura.

De-aici vine și harul, care e „fără măsură” în sensul cel bun: mila fără margini, iertarea care nu ține socoteală, dragostea despre care Pavel scrie că „nu ține în seamă răul”. Nemăsura de sus nu e haosul, ci prea-plinul. Așa că nemăsuratul e locul unde stau, spate în spate, și pierzania și harul — iar măsura ține mijlocul de om între ele.

Întoarce cuvântul pe partea rece și rigla se face lamă. A măsura nu mai e a potrivi, ci a cântări de sus: a măsura pe cineva din cap până-n picioare — și dicționarul adaugă, fără ocol, „a privi disprețuitor sau amenințător”. La capăt stă patul lui Procust: măsura făcută să silească realul, nu să-l slujească. Măsura care taie ca să încapă.

Și-abia acum se vede ce se pierde de fapt. Nu rigla — riglă avem mai multă ca oricând. Se pierde nemăsuratul din centru, mijlocul acela imens în jurul căruia măsura avea ce măsura. Pierzi centrul viu, și rigla rămâne fără obiect: se întoarce asupra omului și-l taie la patul ei. Pierderea măsurii nu e lipsa de reguli — e rigla care a uitat ce era la mijloc.

Fața rece a acestui cuvânt își are locul ei, la kriticos.ro/a-măsura — rigla care judecă, patul care taie, „a lua măsuri”. Aici, pe inimă, rămânem la mijlocul cald.