mândria

irădăcina

Vine din slavul мѫдръ — „înțelept, priceput” (cf. rus. мудрый, bg. мъдър). La rădăcină nu stă fala, ci mintea trează: aceeași familie cu germanul munter, „viu, treaz”.

În vechea română, mândru însemna înțelept — iar mândria însăși însemna înțelepciune. Preamândru: preaînțelept. Mândria a fost, întâi, o virtute a minții.

iicăderea

Alunecarea e scurtă și exactă: de la „înțelept” la „cel care se crede înțelept”. De aici — fudul, trufaș, orgolios. Nu se adaugă niciun cusur; se adaugă doar privirea întoarsă spre sine.

Geamănul de pe kriticos cade la fel: de la „remarcabil” la conștiința propriei eminențe. Amândouă mândriile se surpă pe același prag — nu virtutea, ci oglinda pe care și-o țin.

iiifalnicul

Dar drumul urcă și în altă parte: mândru ajunge „falnic, măreț, frumos”. E mândru un munte, un cal, o „mândră crăiasă”, niște „dulci și mândre primăveri”.

Înțelepciunea se face chip. A fi mândru înseamnă a sta drept și a fi vrednic de privit — frumusețea ca ținută, nu ca podoabă.

ivmândra

Și, cel mai frumos, cuvântul cade în dragoste. În cântecul popular, mândra și mândrul sunt iubita și iubitul: „cântă-ți, mândro, cântecul”.

Cuvântul pentru trufie a ajuns cuvântul pentru cel drag. Mândria e și tandrețea de a ține pe cineva drept tot ce ai mai de preț.

vverbul

Spre deosebire de orgoliu — care n-are verb, care te ține — mândria are unul: a se mândri. „Românul e mândru de numele de român.” Mândru de copii, de un lucru bine făcut.

E o faptă, nu o stare. Ceva ce faci din vrednicie, nu ceva ce te-a cuprins.

vimăsura

Rămâne întrebarea măsurii. Smerenia ține linia jos; orgoliul o smulge cu totul; mândria e spinarea care se-ndreaptă fără să iasă din pământ. Ține cât ține de rădăcină.

„Începutul păcatului, trufia” — adică mândria, dar numai atunci când se smulge. Cât stă înfiptă, e încă înțelepciune care-și știe măsura.