Taina Inimii

Inima frântă

Durerea nu rămâne doar în suflet. La o pierdere mare, inima se poate îndoi efectiv din formă: vârful se umflă, baza se strânge, și doare ca un infarct — deși arterele sunt curate. Are și un nume: inima frântă. Nu e o vorbă; e o formă pe care o ia mușchiul.

Și totuși, cel mai adesea, inima își revine — forma se întoarce, mușchiul se vindecă. Frântă, nu prefăcută: ia rana întreagă, n-o ascunde, o poartă chiar în forma ei — și apoi, în timp, se așază la loc.

inima frântă — cardiomiopatia Takotsubo: la stres acut (o pierdere, o spaimă), vârful inimii se dilată, baza se strânge; mimează un infarct, dar arterele sunt libere. „Takotsubo" e vasul japonez de prins caracatițe, după forma pe care o ia inima. De obicei, reversibilă.

Taină, nu secret

Mintea ascunde — ține un gol între ce simți și ce arăți; în golul acela se naște minciuna. Inima n-are gol. De aceea rănile ei nu stau ascunse: vin la lumină, fiindcă n-au unde în altă parte.

Și totuși inima rămâne taină — nu fiindcă ține ceva ascuns, ci fiindcă e mai adâncă decât poate spune.

taină — din slavonă tajьna; în limba Bisericii redă grecescul mystērion, de la myein, „a închide ochii". Un mister în care intri, nu un secret pe care îl dezlegi.

Mintea, mințea

El minte — și e mintea lui care vorbește. În prezent, cuvântul e chiar același: minte e și mintea, și ceea ce face ea când fuge de adevăr. La trecut, mintea și mințea se ating cu o singură literă. Nu e o întâmplare a limbii.

Latinescul a minți, mentiri, se naște din mens — minte — pe rădăcina men-, „a gândi". A minți înseamnă, la rădăcină, a născoci cu mintea: a scoate la iveală ceva ce nu e. Iar mintea face asta pentru un singur scop mare — să te țină în viață. De aceea minte: ca să supraviețuiești.

a minți — lat. mentiri, din mens, mentis (minte); rădăcina indo-europeană men-, „a gândi". A minți = a născoci cu mintea.

Și totuși mintea nu e dușmanul. Când ascunde, când completează, când deformează, apără ceva fragil de o lovitură pe care încă nu o putea duce. Zidul a fost, la început, milă. Minciuna nu e zidul — e ținerea lui, după ce a trecut primejdia.

Rețele proprii

Inima nu doar ascultă de creier. Are sistemul ei nervos — zeci de mii de neuroni, ganglionii ei —, atât de mult încât cercetătorii i-au spus „creierul inimii". Reglează singură, are reflexele ei și trimite spre creier mai multe semnale decât primește înapoi.

Dar neuronii aceștia reglează — nu reprezintă. Nu fac un model al lumii care s-ar putea desprinde de lume. De aceea inima nu poate minți: nu fiindcă ar fi mai sinceră, ci fiindcă nu lucrează deloc cu închipuiri. Minciuna are nevoie de un gol între model și lume — iar golul acela e al minții.

neurocardiologie — inima are un sistem nervos intrinsec (plexuri ganglionare); reglează ritmul local și își continuă bătaia și fără comanda creierului. „Creierul inimii" e termenul cercetătorului J. A. Armour.

Un loc de trăire duhovnicească sinceră — ascultare, iertare, prezență, pace. Dumnezeu se întâlnește cu omul și în biserică, și în bucătărie, și în lacrimi, și în bucuriile mici.