ce se vede
I
Descompunerea
Înainte de a fi o faptă, corupția este o descompunere. Latinescul corrumpere nu a însemnat, la început, a strecura bani pe sub masă; a însemnat a strica, a sfărâma laolaltă — com și rumpere — a duce un lucru întreg până la putrezire. Aceeași vorbă spunea și seducția, și falsul, și mituirea, ca și cum romanii ar fi știut, dinainte de a ne-o spune, că toate sunt același gest: destrămarea înceată a ceea ce ținea împreună.
Mita e abia simptomul târziu. Ea se vede, se numără, se pedepsește. Dar boala e mai veche și mai tăcută. Ea nu începe în mână, ci în om. Nu banul e stricat, ci cel ce-l primește s-a stricat mai demult — și banul nu face decât să arate, în sfârșit, ce s-a surpat pe dinăuntru.
ѣ
hotarul
II
Măsura
Am mai săpat, în altă parte, sub cuvântul smerenie, și am dat de o rădăcină simplă: mѣра, măsura. A fi smerit înseamnă a-ți ține măsura — a ști cât ești și cât nu ești, a nu trece hotarul care te desparte de ce nu-ți aparține.
Atunci corupția își arată chipul adevărat. Ea este măsura ruptă. E clipa în care hotarul dinlăuntru — acela care spunea asta e a mea, asta e a noastră — se șterge, și totul începe să alunece încet spre a mea. Nu furi pentru că ești rău; furi pentru că, în tine, nu mai știi unde te termini tu și unde începe lumea.
Măsura era zidul. Corupția e zidul căzut.
obștea
III
Inima ca obște
De aceea locul ei nu e tribunalul, ci inima. Inimă vine din anima — suflarea, sufletul. Iar suflarea e, prin firea ei, un lucru de-obște: respirăm cu toții același aer, nimeni nu-l ține în palmă. Inima e cea dintâi obște — cel dintâi lucru al tuturor pe care-l purtăm în noi.
Corupția e privatizarea acestei suflări. Înainte să vinzi lucrul public, ai omorât deja, în tine, ideea că există un lucru al tuturor. Cetatea nu se strică de la margini spre centru, ci de la fiecare centru — de la fiecare inimă în care obștea s-a stins fără zgomot și a rămas doar apetitul.
Nu instituțiile cad întâi. Întâi cade măsura din om, și abia pe urmă se prăbușesc, una câte una, casele făcute din oameni.
cursa
IV
Alintul
Semnul cel mai limpede al bolii e că nu ne mai doare. O limbă care are alint pentru un lucru l-a îmblânzit deja — iar noi avem pentru corupție un întreg alai de vorbe blânde: pilă, șpagă, ciubuc, atenție, șperț. Nu spui „am mituit"; spui „i-am dat o atenție" — și atenția nu e decât un dar al inimii. Cuvântul blând acoperă ruptura. Îmbraci surparea în haine de gingășie și n-o mai simți surpându-se.
Aici e cursa: măsura se rupe fără durere. Nimeni nu trece hotarul dintr-o dată, cu spaimă. Îl treci cu un cuvânt mic și cald, care spune că, de fapt, n-ai trecut nimic.
Corupția nu intră ca un hoț pe fereastră; intră ca o politețe.
temeiul
V
Adevărul rămâne
Gheorghe I. Brătianu a murit la Sighet, în închisoarea unui regim care stricase și adevărul, prefăcându-l în minciună de stat. A lăsat o vorbă pe care mi-am făcut-o deviză: Adevărul rămâne, oricare ar fi soarta slujitorilor săi.
E cea mai curată propoziție împotriva corupției pe care o cunosc. Căci corupția, în adânc, e un pariu: pariul că, dacă frângi destui oameni, frângi și lucrul; că, dacă îndoi destule spinări, se îndoaie și adevărul. Măsura ruptă crede că nimic nu ține de la sine — că totul e de vânzare, fiindcă totul e doar oameni, iar oamenii se cumpără.
Smerenia e refuzul acestui pariu. E omul care își ține măsura chiar și când asta îl costă, chiar și când slujitorul e frânt. Fiindcă lucrul rămâne. Adevărul rămâne. Iar inima în care măsura n-a căzut e, ea singură, o cetate pe care n-o poate cumpăra nimeni.