modestie

modus

Cuvântul este măsura

Modestie vine, prin franceză, din lat. modestia, iar aceasta din adjectivul modestus — „cel care ține măsura cuvenită”: cumpătat, sobru, blând, discret. Iar modestus stă pe modus: măsură, hotar, dar și chip, fel, manieră.

Filologic, modestus nu iese de-a dreptul din substantivul modus, ci din aceeași rădăcină, printr-un vechi neutru pierdut — același care lasă și pe „-er-” din a modera. Nu e, așadar, o virtute a mărunțirii. E virtutea celui care nimerește măsura.

Scientia rerum … loco suo collocandarum — știința de a așeza fiecare lucru și fiecare vorbă la locul și la timpul lor.Cicero, despre modestia (De officiis I)

Nu tăcerea, deci. Potrivirea.

√med-

A măsura, a gândi, a vindeca

Sub modus stă o rădăcină indo-europeană, *med-, „a lua măsura potrivită”. Din ea a crescut o familie neașteptat de largă.

A măsura: got. mitan, engl. mete, „a împărți cu măsura”. A cugeta: lat. meditari (a medita = a măsura în minte), galeză meddwl „minte, gând”, greacă mēdomai „a fi cu luare-aminte”. A judeca: sanscrită „socotesc, prețuiesc”, irlandeză veche „judecător”. A cârmui: greacă medōn, „cârmuitor”.

Și, la capătul cel mai frumos, a vindeca: lat. mederi, medicus — doctorul e cel care ia măsura potrivită a bolii; avestica îi spune celui ce vindecă tot cu rădăcina asta. A măsura, a gândi, a judeca, a cârmui, a tămădui — un singur gest, sub cinci nume.

Modestia e fața lui morală: a-ți ține ție însuți măsura cuvenită. (Și modern e de-aici — modernus, „după măsura de-acum”.)

două case

Măsura aleasă și măsura strâmtă

Ca la multe cuvinte-cheie, „modest” locuiește în două case deodată. Într-una stă virtutea: reținerea aleasă, cumpătul vorbei și al ținutei, felul de a nu te da în spectacol, părerea potolită despre tine.

În cealaltă stă o stare: „o casă modestă”, „mijloace modeste”, „un salariu modest” — adică măsura mică, strâmtă, uneori de-a dreptul lipsa.

Aceeași dublură ca la recunoștință (care e și virtute, și datorie de plătit): măsura aleasă din lăuntru și măsura primită din afară poartă un singur nume. Cine spune despre sine „un om modest” se sprijină, fără să știe, pe amândouă — și de-acolo îi vine și tot farmecul, și toată ambiguitatea.

trei drumuri

Modus, computus, mĕra

Virtutea aceasta a intrat în română pe trei drumuri, cu trei metafore. Latina o spune de două ori — o dată ca măsură, o dată ca socoteală; slava, o dată, ca plecare.

modestielat. modus

măsura, hotarul proporției — drumul învățat.

cumpătlat. computus

„socoteala” sufletului care te ține drept; dicționarul notează frumos o alunecare ca la seamă — și socoteală, și cumpănire. Cumpătarea a coborât până la masă: „măsură la mâncare și la băutură”.

smereniesl. mĕra

tot măsura — dar luată pe partea plecării.

Măsură și socoteală sunt oricum veri: se măsoară numărând. Așa încât — modestia e a cunoaște hotarul; cumpătul, a-ți ține socoteala; smerenia, a te pleca la măsură.

măsura ținută

Linia de la care se măsoară toate

Și aici se vede de ce merita cuvântul acesta o pagină. În tot satul măsurii, celelalte virtuți și viciile lor sunt abateri de la o linie.

Corupția e măsura ruptă, linia frântă. Orgoliul e măsura depășită, linia care se ridică peste hotar (chiar prefixul *ur- înseamnă „peste măsură”). Recunoștința e măsura care se întoarce, linia care se îndoaie înapoi. Smerenia e plecarea la măsură.

Modestia nu e niciuna dintre abateri. Ea e linia însăși — dreaptă, ținută exact, cumpătul de referință de la care le-am desenat pe toate. Nu o virtute mică între altele: rigla pe care s-au trasat celelalte.

De-asta pare atât de ștearsă și e, de fapt, temelia. Cine ține linia n-o arată.