IA ști iarăși
Începe cu litera. Recunoștință: re- lipit de cunoștință, iar cunoștința vine de la a cunoaște. La rădăcină, recunoștința nu e un sentiment, ci un act al minții: a cunoaște din nou. A ști iarăși.
Stă într-o familie mică și severă. Din a ști — știința. Din a ști împreună — conștiința. Din a cunoaște din nou — recunoștința. Trei feluri de a ști, iar recunoștința e al treilea: nu cunoașterea lucrului, nici cunoașterea-cu, ci cunoașterea care se întoarce la ce-a fost deja primit și îl recunoaște drept primit. Înainte să fie caldă, e limpede.
IINu din har, ci din cunoaștere
E o bifurcație pe care alte limbi n-au făcut-o. Italiana, spaniola, engleza își trag mulțumirea din gratia — grație, harul dat degeaba, gratis. Recunoștința lor rămâne o umbră a darului: primești har, întorci har.
Româna a apucat pe alt drum. Și-a scos cuvântul mare din cognoscere, pe filiera franțuzescului reconnaissance — care și azi ține în aceeași teacă și recunoașterea, și recunoștința. La noi, a mulțumi cu greutate nu înseamnă a răspunde unui har căzut din cer; înseamnă a recunoaște fapta și pe cel ce-a făcut-o. Nu te înclini orbește în fața darului: ridici capul și spui știu de la cine. Recunoștința românească e cu ochii deschiși.
IIICele două case
Totuși limba nu i-a dat recunoștinței o singură casă, ci două, și le-a ținut la temperaturi diferite.
Într-una locuiește recunoștința — cuvântul de catastif. Aici totul se scrie: cine a dat, cât, când. Îți sunt dator. E o datorie re-cunoscută, rece, corectă, cu memorie lungă. Recunoștința ține socoteala binelui așa cum ura ține socoteala răului — amândouă sunt forme de neuitare.
În cealaltă locuiește mulțumirea. Cuvântul e altfel croit: din „la mulți ani” topit în a mulțumi, dar și din a mulțumi în sensul lui vechi — a sătura, a umple, a face mulțumit. Mulțumirea nu ține socoteală; e sătulă. Nu întoarce exact cât a primit, ci dă pe dinafară și-i urează celuilalt ani mulți. Una e catastif, cealaltă e prisos. Una datorează; cealaltă revarsă.
IVAversul
Aici pagina asta atinge, o clipă, umbra ei. Pentru că datoria care stă la temelia recunoștinței e aceeași materie din care se face și putreziciunea.
Corupția — o spune și dicționarul — e abaterea de la datorie. Iar recunoștința e datoria ținută. Același catastif, două chipuri. Îți sunt dator spus curat e recunoștință; același îți sunt dator strâns, cerut, prefăcut în lanț — e clientelă. Binele pe care-l recunoști te leagă de cel ce l-a făcut; întrebarea e doar dacă legătura te ține drept sau te ține de gât. Recunoștința e datoria cinstită. Corupția e aceeași datorie stoarsă. Avers și revers ale aceleiași monede — de-asta pagina asta are un geamăn tăios, și de-asta virtutea și viciul cresc din același cuvânt: dator.
VMăsura care se întoarce
Rămâne felul ei ciudat de a se plăti. Orice altă datorie se stinge când o achiți; recunoștința, nu. N-o scazi — o tot re-cunoști. E singura socoteală care crește cu cât o plătești mai des, și singura măsură care, coborând, se întoarce la capăt și urcă înapoi la cel de la care a plecat.
De-asta stă bine lângă smerenie. A recunoaște ce-ai primit e deja a ști că nu te-ai făcut singur. Recunoștința e smerenia care a învățat aritmetică: știe exact cât datorează și tocmai de-aceea nu se mai crede începutul propriei povești. Măsura pleacă de sus, ca dar. Se întoarce de jos, ca știință. Iar între cele două — a ști iarăși — încape tot ce înseamnă a mulțumi cu adevărat.