binecuvântare

Bine + cuvânt

Spui binecuvântare și pare un cuvânt de la altar, dat de preot cu mâna ridicată. Dar se despică singur, curat, în două: bine și cuvânt. O vorbă bună. E cel mai apropiat lucru cu putință — un cuvânt spus către cineva, pentru binele lui. Nu costă nimic pe cel care-l dă și poate ține un om drept o viață întreagă.

Și aici e minunea pe care n-o vezi până nu sapi: aproape toate limbile care ne-au atins au clădit binecuvântarea din exact aceleași două cărămizi. Latina o spune bene-dicere, „a grăi de bine" — de unde, calc după calc, bine-cuvântare. Greaca o spune eu-logía, eu (bine) plus lógos (cuvânt) — de unde elogiu. Slavona bisericii, care ne-a dat pe a blagoslovi, o spune blago-slovenie, blago (bine) plus slovo (cuvânt). Trei tradiții care nu s-au vorbit între ele, și toate trei au ajuns la aceeași unealtă: binele plus cuvântul. E ca și cum omenirea, ori de câte ori a vrut să facă un bine care să dăinuie, a ajuns la vorbă. Iar satul e făcut din cuvinte — acesta e cuvântul care este un cuvânt bun.

Cuvântul care face

La început, în Cartea Facerii, Dumnezeu nu meșterește lumina — o spune: „Să fie lumină." Iar după ce face vietățile, le binecuvântează: „Creșteți și vă înmulțiți." Binecuvântarea e vorba care deschide un viitor: nu descrie ce este, ci cheamă ce poate fi. Și coboară din cer în bucătărie fără să-și piardă greutatea — binecuvântarea de la masă, peste pâine; „Doamne-ajută" spus la drum, unui străin.

Aici stă puterea ei ciudată: e darul care nu sărăcește pe nimeni. Cel ce binecuvântează nu dă din ce are — dă din ce poate spune. Și totuși cel ce primește pleacă mai bogat. E singura monedă care, cu cât o dai, cu atât ai mai mult.

Cine te crede pe cuvânt

Dar puterea binecuvântării nu stă în vorbe. Stă în credința celui care le aude. Un cuvânt bun spus de cineva pe care nu-l crezi trece pe lângă tine ca vântul; unul spus de cineva pe care-l crezi îți intră în os. Și nimeni nu e crezut pe cuvânt ca gura care ne-a numit întâi.

Copilul îl crede pe părinte așa cum a crezut lumea „Să fie lumină". Pentru cel mic, gura mamei și-a tatălui este glasul care spune ce e adevărat, ce e el. De-aceea e cea mai binecuvântătoare gură de pe pământ — și, tot de-aceea, cea mai blestematoare. Are cea mai mare tensiune. Injuria unui străin ricoșează; vorba mamei se duce la fund.

Linia trasă

Spunând ceva despre ce e copilul, gura îi trasează o linie. O vorbă zisă peste ceea ce ești desenează un gard înăuntrul căruia apoi trăiești. „Nu ești în stare" — și crești exact până la gard și te oprești. „O să ajungi ca tac-tău / ca cutare" — și ți se pune un blestem în palmă, o soartă gata scrisă. Cuvântul despre ce este se face tiparul a ceea ce va fi: proorocirea care se împlinește singură, fiindcă a fost crezută.

Și partea cea mai grea: de cele mai multe ori se face fără voie. Părintele iubește. Vrea să apere, vrea să trezească — și trasează o linie rea fără să simtă că a plecat săgeata. Fiindcă cel mic nu poate încă deosebi „ai făcut ceva rău" (fapta) de „ești rău" (ființa): „nu-i bine ce faci" e țintit în faptă, dar se înfige în suflet. Iar lama cea mai ascuțită e comparația — „cutare e mai cuminte, mai deștept, mai ajutat": îți spune că ești mai puțin, și că măsura ta e altcineva. E o nemăsură pusă pe un om cât un ghem.

Vestea bună: aceeași gură, aceeași putere, întoarsă spre bine, e cel mai frumos lucru pe care-l poate face un părinte. „Ești în stare." „O să-ți iasă." O linie bună, o podea sub tălpi, un dar numit înainte ca cel mic să-l vadă în el însuși. Iar linia rea se poate retrasa: de o vorbă bună venită mai târziu, ori numind blestemul drept blestem. Fiindcă și una, și alta se moștenesc dacă nu le oprește nimeni — ce trasezi tu peste copil, el trasează mai departe.

Casa nezidită încă

Există o linie mai grea decât toate: cea trasă peste cine iubești. Alegerea celui cu care îți faci casă e cea mai grea de viitor din câte are un om — iar un cuvânt aruncat peste ea nu-ți mai desenează un gard în jurul tău, ci zidește ori surpă o casă care încă nu e. „Nu-i bun, nu te lua cu el." „N-o să faci casă bună cu asta." Vorbe care blesteamă o casă înainte de-a o pune pe temelie.

Cea mai vicleană e „ți-am spus eu" — blestemul care așteaptă. Pune sămânța, apoi stă; și, cum orice casă are furtuna ei, la primul necaz culege. Nu prezice căderea; o dorește pe tăcute, fiindcă dreptatea i-a ajuns mai dulce decât fericirea ta. Și îndoiala semănată lucrează singură: la prima ceartă îți iei mâinile de pe casă tocmai când trebuia să tragi mai tare.

Aici e cusătura cea mai fină: de multe ori nu e grijă, e orgoliu îmbrăcat în grijă. Vorba poartă haina iubirii — „eu îți vreau binele" — dar dedesubt e altceva: că nu vrea să te dea altuia, că nu-i place neamul ori punga celui ales, că vrea să rămână el cel ce știe cel mai bine. Cum le deosebești? Nu după vorbe — aceleași vorbe pot fi și una, și alta. Ci după un singur lucru: ce-ar simți omul dacă s-ar înșela. Cine ți-ar plânge de bucurie la nunta de care te-a descurajat, aceluia i-a fost grijă de tine; cine strânge din dinți, aceluia i-a fost grijă de el. Iar când nu-s semne adevărate de rău, drumul bun e încurajarea: binecuvântarea pusă pe viitor, o podea sub un cuplu tânăr.

Cele două guri

Fiindcă tot ce ridică poate și surpa. Geamăna binecuvântării e blestemul — cuvântul din latinescul blastēmāre, văr primar cu blasfemia: vorba rea rostită împotriva sfântului. Aceeași gură, aceeași unealtă — limba — și cu ea, spune Iacov, „binecuvântăm... și tot cu ea blestemăm". Nu se cade, zice el, să iasă din aceeași fântână și apă dulce, și amară.

Și mai e o trădare, făcută nu fără voie, ci cu bună știință: vorba bună dată nu ca să ridici pe cineva, ci ca să te urci tu pe el — lingușeala, cădelnița legănată spre cel puternic. Ea e fața rece a acestei monede, și-și are pagina ei: a tămâia.