darul

· uvertură

Do. Punct.

Do ut des înseamnă „dau ca să dai". Are o coadă: „ca să dai". Taie coada — și rămâne do, „dau". Atât. Darul e tocmai asta: darea fără „ca să". Fără așteptarea întoarcerii, fără catastif, fără taler care să răspundă talerului.

Pe kriticos am citit fața rece a gestului — locul unde tocmeala minte. Aici citim cealaltă față a aceleiași balamale: nu unde schimbul putrezește (mita), ci unde se rupe în sus, spre dar.

i rădăcina

Rădăcina care dăruiește

Dar vine din slavul darŭ — „ceea ce se dă" — din slavul dati, „a da" (Scriban o scrie limpede). Iar dati, ca și latinul do / dare — chiar do-ul din do ut des — și ca grecescul dōron, coboară din aceeași rădăcină indo-europeană, *deh₃-, „a da". Va să zică darul și do ut des sunt gemeni de rădăcină — îi desparte doar clauza „ut des".

Și româna cară izvorul de două ori: a da (din Roma, dare) și dar (de la slavi, darŭ) — două râuri, un singur izvor. Actul ne-a venit din latină, darul din slavonă; amândouă țin în ele aceeași facere: a da.

ii clauza tăiată

Darea fără „ca să"

Do ut des are o coadă care leagă: „ca să dai". Darul e darea cu coada tăiată — do, fără urmarea. Aici e inversul curat al feței reci: mita e do ut des cu egalitatea mințită; darul e do ut des cu clauza retezată.

Iar proverbul o știe demult: „calul de dar nu se caută pe dinți". Darul adevărat nu se pune pe cântar — cine îl cântărește l-a și stricat. Tocmeala măsoară schimbul; darul refuză măsurarea. De-aceea nu e tocmeală.

iii har și dar

Har și dar

Dicționarul o spune apăsat: dar înseamnă și „grație, har". Darurile Duhului (harismele — din grecescul charis, har). Har (din greacă) și dar (din slavonă) se împerechează atât de firesc, încât poporul zice de-a dreptul „din har în har". Iar darul prin excelență, cel ce nu se cumpără nicicum, sunt Sfintele Daruri: pâinea și vinul.

Aici darul atinge din nou fața rece: simonia — Simon Magul, care voia să cumpere puterea divină (Faptele Apostolilor 8) — se izbește tocmai de asta, că darurile lui Dumnezeu nu se cumpără cu bani.

iv omul și fapta

A dărui, darnicul

Din dar cresc omul și fapta: a dărui (din slavul darovati), darnicul (mărinimosul) și umbra lui, nedarnicul (zgârcitul, avarul). Și locuțiunea „în dar" = gratis, fără plată.

Dar limba e cinstită și-și arată și marginea: „în dar" a ajuns să însemne, pe alocuri, și „în zadar". Darea fără socoteală și darea zadarnică se ating — cine dăruiește riscă și risipa. Darul nu vine cu chitanță, deci nici cu garanție.

v în sat

Măsura ruptă în sus

Locul darului în sat se citește pe măsură. Recunoștința e măsura care se întoarce; corupția e măsura ruptă — în jos, spre socoteala strâmbă. Darul e măsura ruptă în sus: linia care iese și nu se mai întoarce, darea care întrece socoteala fără s-o mintă.

E nemăsura cea bună — imensul (in-mensus, „ne-măsurat") — harul care nu se lasă cântărit. Tocmeala ține mijlocul; darul îl depășește, dar în sus.

vi umbra și lumina

Nu leagă — dezleagă

Chiar cuvântul are umbră. În argou, „darul" e plicul cu bani strecurat doctorului — ba și lucrul furat. Exact acolo darul atinge mita, și de acolo trece în fața rece. Dar darul adevărat se cunoaște după un semn simplu:

• mitacumpără o datorie și te înlănțuie cu ea.
• daruliartă o datorie și te lasă liber.