Șmecher

IRădăcina — a gusta

Schmecken, în germană, înseamnă a gusta, a avea gust bun. Iar Schmecker — cel care gustă, degustătorul. Legenda, pe care dicționarele o repetă cu jumătate de gură, îl așază la Drăgășani: negustorii sași, sătui să fie păcăliți de olteni la vinul din butoaie, și-au adus un om care nu punea strop în gură decât ca să judece. Das ist der Schmecker. El punea prețul; el hotăra ce vin merită urcat în căruțe.

Reține locul: gura. Nu ochiul, nu urechea — gura. Limba care deosebește. Aceeași parte a trupului cu care omul gustă vinul, cu care negustorul mușca aurul ca să vadă dacă-i adevărat, cu care copilul află, înainte de orice cuvânt, ce-i dulce și ce-i amar. Limba e cel dintâi organ al adevărului. Iar șmecherul, la origine, era omul cu limba trează.

IIPalatul care nu poate fi mințit

Uită-te ce a păstrat până și dicționarul de azi, sub toată murdăria: șmecherul e cel „pe care nu-l poți păcăli". Aici e miezul cald, neatins. Puterea lui dintâi nu era să înșele — era să nu poată fi înșelat. Cunoscătorul. Omul cu palatul fin, pe care nu-l duci cu vin prost, cu marfă proastă, cu vorbă proastă.

E discernământ — ruda bună de la kriticos, cel care cerne, care deosebește grâul de neghină. A avea gust înseamnă a nu confunda falsul cu adevărul; a-l simți pe limbă mai devreme decât îl poți dovedi. Într-o lume plină de contrafaceri, darul ăsta — de a mirosi minciuna — nu e viciu. E o formă de curaj.

IIIIstețimea vie — Păcală

Și mai e un chip pe care-l iubim fără vină: Păcală, care duce boierul de nas; puștiul care găsește portița; istețimea care râde de un sistem ce oricum te-a lăsat baltă. Multă vreme, a fi șmecher a fost pură supraviețuire — să te miști, să nu fii tu ăla tras pe sfoară. Există un eroism popular al lui, și copilul din noi tresare de bucurie când îl vede prinzând șmecheria.

Fii atent, însă, unde bate lumina. Îl iubim pe Păcală fiindcă întoarce istețimea în sus — împotriva celui puternic, a boierului, a regulii strâmbe. Nu împotriva celui slab, nu împotriva celui care s-a încrezut în el. Aici, pe versantul cald, șmecherul e mintea limpede care nu se lasă strivită. Ce se-ntâmplă când întoarce istețimea în jos — asta e altă față, și are pagina ei.

IVMoneda — șmecher ↔ fraier

Șmecherul nu vine singur pe lume; are un geamăn, iar geamănul e fraier. Și cât de frumos se leagă: și fraier e neamț. Din Freier — pețitorul, logodnicul, omul liber. A trecut prin idiș, unde a căpătat sensul de naiv ușor de dus (pețitorul cheltuie mult și se lasă tras pe sfoară, în nădejdea iubirii), și de-acolo, prin slavă, a ajuns la noi.

Coboară însă până la rădăcina rădăcinii, și te apucă amețeala: frei, Freier, vin din același străvechi *pri- — «a iubi, a fi drag» — rădăcina lui friend, a lui Freund. Fraierul e vărul lui prieten. La temelie, fraierul e cel binevoitor, deschis, care se dăruie și se-ncrede. Cei doi poli ai celei mai românești axe morale nu sunt vicii, ci două virtuți nemțești căzute: gustul, care e discernământ, și încrederea, care e prietenie. Șmecherul e omul care știe; fraierul, omul care se-ncrede.

Dincolo de graniță, în cehă și slovacă, frajer nu înseamnă prostul — înseamnă șmecherul, tipul mișto. Aceeași monedă, aruncată: la noi cade fraier, la vecini cade șmecher. frajer — argou ceh/slovac, sens laudativ

Nu gustul e boala și nici încrederea. Boala e când unul îl mănâncă pe celălalt.

VMăsura

Ca peste tot în satul ăsta, totul stă în măsură. Șmecherul cu măsură e degustătorul: gustă ca să nu fie mințit, deosebește falsul și-l refuză — își păstrează palatul curat. Șmecherul fără măsură gustă ca să afle cât de bun trebuie să pară falsul ca să treacă drept adevărat — și atunci darul se-ntoarce în armă. Aceeași limbă trează, două meserii.

Măsura caldă a cuvântului sună așa: gustă ca să nu fii mințit — nu ca să minți. Ține-ți limba trează pentru adevăr, și rămâi, în ciuda a tot, deschis ca fraierul, care nu-i prost, ci doar încă în stare să se-ncreadă. Cel mai greu lucru din lumea noastră: să ai gustul șmecherului și inima fraierului în același om.