Plumbul

I.Metalul care nu minte despre „în jos"

Plumbul vine din latinescul plumbum, cuvânt de origine tulbure: dicționarele (Beekes, de Vaan) îl socot împrumutat dintr-o limbă stinsă a Mediteranei apusene, rudă poate cu vorbe berbere și basce — nici măcar înrudit sigur cu grecescul mólybdos. E un cuvânt vechi și greu ca metalul însuși, venit dinainte de neamul nostru de vorbe.

Firea lui e greutatea. Iar greutatea are o virtute pe care n-o bagi în seamă: plumbul nu poate minți despre „în jos". Lăsat să atârne, arată fără greș spre inima pământului. Și tocmai fiindcă spune adevărul despre „în jos", spune adevărul și despre „în sus": verticala.

Din acest metal a ieșit o familie întreagă, și toate cuvintele ei poartă moneda:

• aplomb — fr. à plomb, „după firul cu plumb": drept, la verticală → cumpătul, ținuta de sine;
• a plonja (plonger) — din lat. vulg. plumbicare, „a arunca plumbul": scufundarea, căderea dreaptă;
• plummet (engl.) — bobul de plumb al firului; și a se prăbuși;
• plumber / plombier — plumbarius, lucrătorul în plumb: geamănul de breaslă al tipografului.

Priviți-le pe primele două față-n față: aplomb și plonjon. Același bob de plumb, la capătul aceleiași sfori. Atârnat, îți dă verticala și ținuta. Dezlegat, cade.

Dreptul și căderea sunt frați din același metal — îi desparte doar o sfoară legată de un punct de sus.

II.Dreptarul care lucrează prin greutate

Cea mai veche unealtă a plumbului nu taie și nu apasă: arată adevărul. Firul cu plumb — o ață cu un bob de plumb la capăt — se folosește din Egiptul faraonilor ca să afli verticala. Și lucrează tocmai prin greutate: fiindcă plumbul e greu, se așază pe singura dreaptă adevărată. Ce te-ar trage la fund e chiar ce-ți arată dreptul.

Scriptura a văzut în asta o măsură a dreptății. La Amos, Dumnezeu stă pe un zid cu firul cu plumb în mână și-l pune în mijlocul poporului: nu ca să lovească dinafară, ci ca să se vadă dacă zidul e drept. La Isaia, cuvintele sunt și mai limpezi: dreptatea va fi firul de măsurat, iar judecata — firul cu plumb. Dreptatea este firul cu plumb. Iar el nu minte fiindcă e greu.

Aici plumbul intră în satul măsurii — dar altfel decât surorile lui. Smerenia e măsura plecată, modestia măsura ținută, corupția măsura ruptă, orgoliul măsura depășită. Plumbul nu e o măsură care „a mers undeva": e măsura făcută metal, cheia de boltă coborâtă din gând într-o unealtă pe care o ții de sfoară. Cea dintâi materie a satului — primul lucru, nu prima însușire. E măsura verticală.

III.Lestul și sonda — greutatea care plutește

Și-acum, reversul prietenului, dar riguros: cum se face plumbul plută? Nu împotriva firii. Ci prin firea bine așezată.

• Lestul. Corabia nu plutește în ciuda greutății, ci datorită ei: plumbul din chilă, jos, e tocmai ce-o ține dreaptă sub vânt și n-o lasă să se răstoarne. Fără greutatea de jos, prima adiere ar culca-o.
• Centura scafandrului. Cel ce vrea să coboare în adânc și să se-ntoarcă viu poartă plumb: greutatea îi dă coborârea stăpânită și urcarea măsurată. Fără ea, s-ar bălăci fără folos la suprafață.
• Sonda. Marinarul lasă la fund un plumb legat de-o funie ca să afle adâncul apei — plumbul coborât anume ca să măsoare nevăzutul. Și iată minunea din cuvânt: a plonja, „a te scufunda", se trage din a arunca plumbul. Plonjonul este sonda.

Va să zică „plumbul ți se face plută" nu e o vrajă împotriva legii. E legea înțeleasă: greutatea așezată cum trebuie — jos, în chilă; legată sus, de-o funie — nu mai îneacă, ci ține drept, coboară cu folos, măsoară adâncul. Harul nu-ți ia plumbul din spate. Ți-l atârnă cum trebuie.

IV.Plumbul-literă — metalul care a purtat Cuvântul

E versantul meu, și nu-l pot tăcea. Litera de tipar se toarnă dintr-un aliaj de plumb (cu staniu și stibiu). Revoluția lui Gutenberg a mers pe plumb: din metalul greu s-a turnat slova, iar slova turnată a dus Cuvântul, în mii de exemplare, la cei mulți care până atunci n-aveau cum să-l atingă.

E cea mai frumoasă „plutire" a plumbului: metalul care se duce la fund, ridicat în literă, poartă gândul peste veacuri și peste țări. Nu întâmplător plumbago, „plumbul negru", a dat și mina creionului cu care scrii. Ce e mai greu în lume s-a făcut purtătorul a ce e mai ușor — cuvântul.

(Dar orice slovă are și un preț ascuns, iar plumbul și-l cere. Despre asta, pe cealaltă față.)

V.Plumb ↔ plumb

Nu doi termeni deosebiți, ci același metal cu două fețe — un scandal de identitate, ca la durere↔durată, doar că aici scandalul e chiar în substanță.

Și-năuntru, nestemata: aplomb ↔ plonjon. Verticala care, dezlegată de punctul de sus, nu mai e dreptar, ci cădere. O scrie chiar dicționarul: aplomb a alunecat din „ținută dreaptă" în „îndrăzneală adesea nejustificată" — verticala falsă a celui sigur de sine care nu mai atârnă de nimic deasupra.

Alchimiștii ziceau că plumbul e prima materia, metalul de jos, al lui Saturn — greu, bătrân, melancolic — sortit să ajungă aur. Prietenul face o transmutație mai umilă și mai adevărată: nu plumb→aur, ci plumb→plută. Nu bogăție, ci ținere deasupra.

Plumbul e credincios prin greutate, dar greutatea nu alege singură ce face. Harul e sfoara legată sus.

„Dumnezeu când te ajută" înseamnă tocmai atât: mâna de deasupra care leagă greutatea de un cui fix — și-atunci ce te-neca îți devine fir cu plumb și lest.

VI.Plumbul dezlegat

Când greutatea nu mai atârnă de nimic deasupra, nu mai măsoară și nu mai plutește. Se așază — și apasă. Bacovia a numit-o o dată pentru totdeauna: metalul din pereții cosciugului, florile grele, somnul din care nu te mai scoli, aripile care nu se mai ridică. Somnul de plumb e ruda amorțelii, iar amorțeala — o știu de la durere — e moartea care nu doare.

Și e o față și mai rece. Plumbul care a purtat slova a otrăvit mâna care-o culegea: boala se cheamă chiar saturnism, după metalul lui Saturn. Iar cel mai rece verb al metalului e a plumbui: a pecetlui — nu ca să păstrezi, ci ca să închizi gura. Dar — și aici e cumpăna — vina nu e a greutății. Plumbul e și dreptar, și lest, și literă. Vina e a desprinderii: greutatea ruptă de punctul de sus.