Axa nădejdii

O virtute, două căderi.
Nădejdea e cumpăna dintre ele.

Nădejdea — greutatea lăsată exact acolo unde reazemul rabdă. Grinda stă dreaptă.

Cele trei grinzi

brațul stâng · prin lipsă a deznădăjdui Greutatea retrasă de pe orice reazem. Cazi în jos — adesea deși stâlpul ținea. săpăm lama → grinda din mijloc · măsura nădejdea Greutatea așezată pe stâlpul care ține. Nu privirea înainte — rezemarea, acum. săpăm inima → brațul drept · prin exces a amăgi Greutatea mutată pe un stâlp pictat. Cazi prin — reazemul era doar desenat. săpăm lama →

Un lucru știut demult

Axa aceasta nu e o găselniță. E forma clasică a nădejdii, doar pusă din nou la vedere. Nădejdea, ca orice virtute din satul măsurii, nu are un singur viciu, ci două — unul care lipsește, unul care întrece. Toma din Aquino le așază față în față (Summa, II-II, 20–21):

prin lipsă →deznădejdea (desperatio): renunți la binele bun ca la ceva de neatins.

prin exces →prezumția (praesumptio): îl aștepți fără calea spre el — amăgirea, stâlpul pictat.

Și tot ea a rămas cusută în chiar cuvintele noastre. Osul nădejdii e un verb — a pune (slavonă na-děti, „a așeza pe"). Cele două căderi sunt cele două feluri de a greși punerea: să n-o pui pe nimic, ori s-o pui pe ce nu ține. Chiar și numele celeilalte căderi o spune de două ori: deznădejde desface nădejdea, iar sinonimul ei, desperare (← lat. dēspērāre), desface speranța — același prefix de scoatere, în două limbi.

Nu prea puțin, nici pe ce nu ține: greutatea lăsată exact unde reazemul rabdă.

De-aceea nădejdea e a satului măsurii, nu doar a inimii. Ea e o măsură — cumpăna ținută exact, rigla pe care se văd amândouă abaterile. Iar cumpăna nu se ridică din propria putere: brațul căzut se saltă cu o mână împrumutată — de-aceea axa se leagă de ajutor, unde partea grea nu e a da, ci a primi.

O virtute stă dreaptă doar între căderile ei.

credință · nădejde · dragoste