„Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul." Psalmul 120
Toată lumea știe să dea. Sau, dacă nu, măcar poate învăța, fiindcă a da e o deprindere care se lasă deprinsă: întinzi mâna, cari o sacoșă, împrumuți o vorbă bună. Ni se pare că aici stă greutatea cuvântului — în efortul dăruitorului, în osteneala celui care ajută. Și greșim.
Partea grea a lui ajutor nu e a da. E a primi.
Îl lăudăm pe cel care dă și îl compătimim pe cel care primește. Dăruitorul e mărinimos; primitorul e la ananghie, e dator, e mai mic. Dar cuvintele astea sunt monede, cu avers și revers — și dacă întorci moneda, vezi că gestul curajos, cel care cere într-adevăr ceva de la om, nu e mâna care dă. E mâna care se deschide să primească.
Palma deschisă e o dezarmare
Nu întâmplător, în limba noastră, ajutorul e o mână. O mână de ajutor. Îl măsurăm în palme. Mâna care dă rămâne stăpână pe sine: alege, întinde, se retrage când vrea. Mâna care primește trebuie să se deschidă — și deschiderea e o dezarmare. Pumnul strâns apără, dar nu poate primi nimic; ca să primești, descleștezi mai întâi. Iar a descleșta palma în fața altuia înseamnă a-i arăta că ești, în clipa aceea, fără apărare.
Nu darul te înjosește. Te sperie golul din palma deschisă.
Rușinea de a primi e rușinea față de propria obârșie
Sub toate stă o minciună pe care o purtăm ca pe un adevăr: că omul care se respectă se descurcă singur. E mitul care ne place cel mai mult despre noi înșine — al omului făcut singur, din nimic, cu mâna lui. Numai că e fals chiar la rădăcină. Nimeni nu s-a făcut singur. Fiecare a fost, întâi de toate, cărat.
Pornim toți din neputința curată a pruncului — o ființă care nu-și ține nici capul, darămite să-și poarte singură de grijă. Primul gest omenesc nu e a da. E a fi purtat. Așa că rușinea de a primi e, la fund, rușinea față de obârșia noastră: să fi fost, cândva, cel purtat. Cine refuză din principiu orice ajutor refuză, fără să-și dea seama, să fi fost vreodată copil.
În rădăcina cuvântului stă îngropată bucuria
Sapă în os. Ajutor vine din latinescul adiutorium, de la adiuvare: ad- (către) și iuvare. Dar iuvare nu înseamnă numai „a ajuta". Înseamnă și „a bucura, a face plăcere". A ajuta e, din capul locului, o desfătare a celui care ajută.
De aici, adevărul pe care puțini îl bănuiesc: când cineva îți refuză ajutorul mărunt, nu te scutește de nimic. Îți ia o mică bucurie. „Lasă, mă descurc" — spus frumos, din delicatețe — e, la o adică, un furtișag: îi furi omului plăcerea de a-ți fi de folos. De asta are dreptate cel care insistă blând. Nu impune. Își apără partea lui de bucurie.
Știi să dai bine numai dacă ai știut cândva să primești prost
Cel care a cunoscut, pe pielea lui, rușinea de a fi ajutat e cel mai blând dăruitor din câți există — fiindcă el singur știe ce nod trebuie dezlegat la celălalt și cu ce mână. Îl asigură pe om exact de lucrul de care a avut și el, odată, nevoie să fie asigurat. Dăruirea bună nu e mărinimia celui care n-a dus lipsă de nimic. E înțelegerea celui care a dus.
Ajutorul prost face datorie, ierarhie, obligație — te ajută și te lasă mai jos decât te-a găsit. Ajutorul bun e dat atât de ușor, încât nu lasă în urmă nicio datorie.
Nu știm să cerem de la egalul nostru
Spunem „Doamne ajută" de o sută de ori pe zi, aproape ca o respirație — Îi cerem lui Dumnezeu ajutor cu un firesc pe care nu-l avem față de nimeni. Și tot noi strigăm „Ajutor!" — un singur cuvânt — când ne înecăm, când ardem, când e viața în joc.
Cuvântul ține, așadar, toată gama: de la rugăciune până la răcnetul celui care piere. Dar sare tocmai peste registrul din mijloc — ajutorul de rând, orizontal, de la om la om, de la vecin la vecin. Lui Dumnezeu Îi cerem fiindcă e deasupra: nu-i nicio rușine să fii mai mic decât Cel-de-Sus. Strigăm când ne înecăm fiindcă groaza arde orice rușine. Dar între egali, a primi înseamnă a mărturisi pe față că nu-ți ajungi ție însuți. Golul din mijloc — acela e rana.
— diptic — două table, prinse-n balama, care se privesc
Iuvare
fața celui care dă
Întinzi mâna și, în clipa aceea, ceva se deschide și în tine. Cari o sacoșă, ridici un cărucior pe scara autobuzului, așezi două sticle pe bandă în locul unui om — lucruri mici, aproape nimic — și pleci de-acolo mai bogat decât ai venit.
Mâna care dă e ușoară: și-a luat plata pe loc, bucuria de a fi, o clipă, de folos. Cel mai ieftin lux cu putință.
Mâna caldă rămâne, până la capăt, o mână deschisă.
Muțenia
fața celui care primește
Cealaltă față nu vorbește.
Îi ridici trolerul — și e greu, incredibil de greu — pe treaptă, iar doamna se uită în altă parte. Nu-ți mulțumește. Nu se supără. Amuțește.
Așa arată rușinea prinsă asupra faptului: nu strigă, nu se apără. Tace. Fiindcă a primi înseamnă a mărturisi că nu ne ajungem nouă înșine — și pumnul strâns e mai la îndemână decât palma deschisă.
Balamaua
Cele două table nu se văd niciodată una pe alta. Cel care dă, plin de bucuria lui, nu vede rușinea din față. Cel care primește, închis în muțenie, nu vede bucuria de dincolo. Fiecare se crede singur pe fața lui.
Undeva se ating totuși — și acolo doare cel mai tare. În familie. Între soț și soție, între cei care se iubesc, cele două fețe se prind în același om deodată: fiecare vrea să dea și niciunul nu se lasă primit. Amândoi bucuroși să ajute, amândoi muți când sunt ajutați. Atunci tablele se închid una peste alta, cu fața înăuntru, și se face întuneric — întrecerea aceea tristă pe cine are mai puțină nevoie, cine face „singur", cine crește copiii „mai bine". Doi oameni care s-ar putea căra unul pe altul, luându-se la trântă ca să dovedească fiecare că nu are nevoie să fie cărat. Iar copilul, care privește, învață pe dinafară lecția strâmbă: că a cere ajutor înseamnă a pierde.
Un diptic se citește însă stând în balama. De acolo — și numai de acolo — se văd amândouă fețele odată: și bucuria, și rușinea. Se vede că sunt aceeași mișcare, privită de la cele două capete. Și se vede lucrul pe care niciuna dintre fețe, de una singură, nu-l poate vedea: că a primi e, și el, un dar. Că cel care se lasă ajutat îi întoarce celuilalt tocmai bucuria lui — îi duce iuvare până la capăt. Că mulțumirea de după, recunoștința, nu e plata unei datorii, ci pecetea pusă pe un gest întreg, făcut în doi.
Descleștează palma. Nu pierzi nimic.
Îi dai celuilalt, deodată, și mâna ta goală, și bucuria lui.
Balamaua ține tocmai fiindcă cele două table se pleacă una spre alta.