dinainte

I · cuvântul care se bâlbâie „înainte”

Patru cărămizi, trei spun „înainte”

„Dinainte” privește în două părți deodată și nu amețește. Arată în față — partea din față, fruntea, cel din capul rândului. Și arată în urmă — mai dinainte, ce-a fost, ce se știe deja. Aceeași gură spune și „ce e înaintea mea”, și „ce a venit înaintea mea”. Dicționarul o mărturisește fără să clipească: între înainte și dinainte nu e nicio deosebire.

Sapă în el și cade strat după strat — și fiecare strat spune, în fond, același lucru:

Patru cărămizi — și trei dintre ele spun „înainte”: de, ab, ante. Cuvântul se bâlbâie de dor. Iar ab — „de la, din” — e chiar de-ul din deviza noastră. „Vine de dinainte” nu e o lozincă lipită pe cuvânt: e scrisă înăuntrul lui. Cuvântul înseamnă deja „venind de dinainte”.

Trei prepoziții una peste alta, toate arătând spre același loc: înainte.

II · abante — de dinainte

Sămânța latină a toată latinitatea

Latinescul ab ante — „de dinainte” — a plecat din Roma și a rodit peste tot: avanti la italieni, avant la francezi, avante la portughezi, abans la catalani. La noi, abante s-a subțiat în ainte — se spunea cândva și singur: „ainte merseră” — apoi și-a pus în-ul în față, apoi de-ul: ainte → înainte → dinainte.

Iar timpul era în cuvânt de la început. „Dacia dinaintea romanilor” nu-i așezată în fața lor în spațiu, ci înaintea lor în vreme. Un cuvânt de loc, care poartă tot atât de firesc și vremea.

III · fruntea

Sub „ante”, osul: *h₂ent-

Sub ante nu mai e cuvânt latin. E os indo-european: *h₂ent-, care nu însemna „înainte”, ci fruntea — partea din față a capului, și de-acolo partea din față a oricărui lucru. Fruntea e cea care intră prima în încăpere. De aceea „a fi înainte” și „a fi în frunte” sunt același gest.

Iar româna ține amândouă înțelesurile într-un singur nume: înaintașul. E strămoșul — cel care a fost înaintea noastră în timp. Și e cel care merge în frunte — atacantul, capul coloanei, deschizătorul — cel dinaintea noastră în spațiu. Un singur cuvânt ține și pe cel mort demult, și pe cel care taie drumul acum.

Fruntea care merge prima în timp e aceeași frunte care merge prima în spațiu. „Înaintaș” le numește pe amândouă.

IV · cele două brațe

Axa, întreagă

Aici axa se arată toată. Același gest — a fi dinainte — are două brațe, și pe amândouă lumina cade la fel.

Brațul timpului. Aici „dinainte” e providența: „cele mai dinainte rânduite”. Masa pusă până să ajungi tu. Sămânța îngropată cu un an înainte. Darul care sosește înainte să-l ceri — grija care aleargă înaintea ta ca să-ți fie bine. Latina o numea anticipare: „a lua dinainte”, a purta grijă cu vreme. Iar chipul cel mai curat e Înaintemergătorul — grecescul πρόδρομος, „cel care aleargă înainte”, trimis să gătească drumul înaintea Celui ce vine. (Româna a turnat înainte-mergător anume ca să tălmăcească prodromos.)

Brațul spațiului. Aici „dinainte” e înaintașul ca deschizător de drum: cel care merge în frunte, ia lovitura întâi, calcă zăpada ca să pășim noi mai ușor pe urmele lui. Pionierul. Ocrotitorul. Cel dintâi.

Amândouă brațele se apleacă în același sens — înainte — nu ca să se ferească de ce vine, ci ca să-i facă loc.

V · ușa deschisă

„Dinainte”-le care pregătește un loc

Iată taina brațului cald — și osia pe care se răsucește geamănul întunecat. Providența se apleacă înainte ca să deschidă. Ține viitorul deschis. Aleargă înaintea ta ca să-ți pregătească un loc, nu ca să ți-l încuie. „Dinainte” e aici darul sosit cu vreme — din același neam cu ajutorul, iertarea, norocul, decența: binele care vine înainte să-l fi cerut.

Dar există și o frunte care se apleacă înainte ca să trântească ușa — care judecă înainte să privească. Aceeași aplecare, alt suflet. Pe cealaltă față a axei o cheamă a prejudeca.

Providența e „dinainte”-le care pregătește un loc.
Prejudecata e „dinainte”-le care încuie ușa.
Aceeași frunte, aplecată înainte.