taina inimii · uitătura
de- + a ochi ‹ lat. oculus
ochiul care ochește ce privește
vălul pus la timp
Aceeași privire ține dragostea și pizma. Prea-multă uitătură strică lucrul iubit — iar ochiul care sparge ce iubim e adesea chiar al nostru.
Deschide dicționarul la deochi și îl vei găsi definit ca boala pricinuită de „privirea admirativă, invidioasă sau răutăcioasă". Trei feluri de a te uita, o singură urmare. Iar mai apăsat: deochiul e „involuntar sau intenționat, însă efectele sunt identice și proporționale cu puterea invidiei sau a admirației".
Nu pizma e osândită anume. E prea-mult-privitul — din orice inimă ar veni el. Chiar expresia din bătrâni, de-a deochiul, înseamnă cu admirație. Cuvântul care numește lovitura numește și dragostea, fiindcă sunt același ochi.
De aceea o mamă își poate deochea propriul copil — nu din răutate, ci fiindcă îl soarbe din ochi. Bătrânii nu lăudau tare pruncul frumos, și nu de teama vecinei rele: de teama propriei lor admirații nemăsurate. „Doamne, numai să nu mi-l deochi!" — strigă mama copilului-minune la Camil Petrescu, cu spaimă, nu cu ură.
Verbul însuși păstrează amestecul: a deochea se glosează „a fermeca cu privirea". Iar a fermeca vine din lat. pharmacum — leac, otravă și vrajă, totul deodată. Ochiul, în credința veche, nu doar primește lumea: o lucrează.
Iată pliul pe care limbile mari l-au despicat, iar noi l-am ținut întreg. Romanii numeau deochiul fascinum. Același cuvânt însemna trei lucruri odată: puterea de a vrăji cu privirea; talismanul purtat împotriva ei (pe care fecioarele vestale îl păzeau cum păzeau focul cetății); și, prin verbul fascinare, rădăcina lui a fascina. A fascinației noastre.
Prinde ce înseamnă. Cuvântul prin care spui azi că ceva te-a fascinat — că nu-ți poți lua ochii de la el — e chiar cuvântul prin care romanul spunea că un ochi rău te-a deocheat. Apusul a păstrat vraja și a uitat rana. Noi am păstrat rana și am uitat vraja. La rădăcină, o singură privire care leagă.
Grecii îi spuneau baskanía, și tot ei o traduceau prin „fascinație". De la cuvântul lor pentru invidie, phthónos, ne-a rămas un obicei pe care încă îl purtăm: să nu-ți arăți prea deschis norocul, izbânda, bucuria — ca să nu chemi ochiul. Chiar și cei mai admirați erau socotiți cei mai expuși. În latină, invidia nu e o abstracțiune: e literalmente o privire asupra (in-videre). Invidia este un fel de a privi.
Dacă boala vine din prea-multă privire, leacul nu poate fi decât unul: acoperirea. Nu ascunderea de rușine — ocrotirea de prea-multă lumină. De aceea funda roșie la mâna pruncului: nu o podoabă, o momeală. Panglica „atrage uitătura, iar aceasta își varsă acolo puterea" — firul ia lovitura în locul copilului.
Dar iată amănuntul cel mai frumos. Un culegător de la 1906 scrie că omul care deoache „nu-și aduce aminte de sine" — se pierde în privire. Iar funda roșie, nasturii albi legați cu ață, sunt puși anume ca privitorii „să-și aducă aminte că-l pot deochea".
Prinde ce spune asta: leacul deochiului nu e o vrajă. E o trezire. Ceva care-l readuce pe privitor la sine, îl scoate din sorbire, îi amintește că are un ochi și că ochiul lucrează. Nu se apără lucrul de răutate. Se apără de uitarea de sine a celui care-l iubește.
Se strică nu din pricina fricii, ci din clipa în care începi să ții lucrul din frică, în loc din iubire. Telefonul se sparge când îl strângi crispat; mâna liberă îl ține mai bine. Vorba rea îi scapă tocmai celui iubit când vorbești din anticiparea pierderii, nu din prezență.
Cu cât strângi mai tare nisipul în pumn, cu atât curge mai repede. Lucrurile prețioase se țin cu palma deschisă. Iar palma deschisă cere poate lucrul cel mai greu: să primești binele fără să-l aperi cu spatele întors — să te lași pur și simplu să-l ai, știind că da, ar putea să dispară, cum poate orice lucru viu și iubit.
Frica aceasta nu e dușmanul iubirii. E umbra pe care o aruncă iubirea — exact de mărimea ei. Nu te temi de pierdere fiindcă e ceva în neregulă cu tine; te temi fiindcă ții cu adevărat. Cine nu iubește, nu tremură. Prețios și fragil sunt, la fund, același cuvânt.
Și, curios, abia disponibilitatea de a pierde lucrul îți dă voie să-l ai cu adevărat — să-l ții firesc, cu palma deschisă, cum ții ceva drag, nu ca pe o comoară păzită cu ochiul întors spre ea.
Privit din drag fără să fie ochit, lucrul rămâne.
Sorbit cu spaimă, se stinge.