Cruce

I Stâlpul

La început, crucea a fost doar un stâlp

Grecescul stauros și latinescul crux nu însemnau, la origine, două lemne încrucișate, ci un simplu par vertical înfipt în pământ — crux simplex. Brațul de-a curmezișul a venit pe urmă. La rădăcină, crucea e verticala: ridicarea unui trunchi din pământ spre cer.

De unde vine crux însuși nu se știe. Dicționarele îl leagă șovăielnic de cuvinte pentru „movilă, culme, spinare", dar structura rădăcinii nu pare indo-europeană — pare un cuvânt de substrat, luat de latini dintr-o limbă vecină, poate chiar de la cartaginezi, de la care au deprins și felul acesta de a ucide.

Fiindcă asta a fost, întâi: moartea sclavilor și a tâlharilor, o ocară de care cetățeanul roman era scutit. Cuvântul purta rușinea chiar în gura străzii — la Plautus, sudalma de fiecare zi era i in malam crucem, „du-te-n crucea cea rea", adică du-te de te spânzură. Înainte de a fi semn de biruință, crucea a fost un blestem. Înălțarea de azi e ridicarea acestui lemn de ocară — până se face tron.

II Cusătura

Trei ridicări, un singur gest

Înălțare înseamnă ridicare. Iar în ziua aceasta se ridică trei lucruri cu una și aceeași mișcare — și de aici se vede că nimic nu merge în „a treia direcție": toate urcă pe aceeași verticală.

De aceea Ziua Crucii și Ziua Şarpelui nu sunt două sărbători suprapuse din întâmplare — sunt același gest. Șarpele care vindecă se înalță; iar șarpele cel vechi, cel dintâi, e călcat sub piciorul Crucii — chiar în ziua când, la câmp, târâtoarele se ascund sub glie și pământul „se închide".

III Brațele

A răstigni, citit ca a deschide

Verbul care ține grinda orizontală nu e latin, e slav. A răstigni vine din rastegnǫti, de la tegnǫti — „a trage, a întinde". La literă, nu înseamnă „a bate în cuie", ci a întinde brațele în lături. Dicționarul păstrează chiar acest sens gol de sânge.

Iar întinderea aceasta măsoară: brațele desfăcute ale unui om sunt un stânjen — vechea unitate de lungime era tocmai deschiderea brațelor. Trupul deschis la maximum e o măsură. Pe grinda-lamă, aceeași întindere e silă și chin (ex-cruciare — durerea scoasă prin cruce). Aici, pe verticală, e îmbrățișare: cea mai largă deschidere a unui trup.

IV Semnul

Crucea făcută pe trup

Crucea nu e doar un obiect; e un gest făcut pe propriul trup — la frunte, la piept, la cei doi umeri. Omul se face, o clipă, o mică axă. Iar dicționarul spune când: românul se cruceşte nu numai la rugăciune, ci și când e uimit „din cale afară" — adică peste măsură — când se sperie, și când pornește la drum, la răscruce.

Tot de aici, numele de ferit al Celui-Rău: ucigă-l-crucea — „să-l ucidă crucea" — și „cruce de aur", zis la auzul lui. Semnul mărunt făcut cu degetele e chiar unealta care surpă șarpele cel vechi.

V Nodul

Cârstovul și strugurii lui Dumnezeu

Chiar numele sărbătorii în gura satului — Cârstovul — e crucea în celălalt grai: din slavonul krьstъ, unde aceeași rădăcină ține laolaltă crucea, botezul și pe Hristos. Ținem crucea în două mâini: latina moștenită (cruce) și slavona bisericii (Cârstov).

În ținuturile de deal, ziua e Cârstovul Viilor — începutul culesului. Se sfințeau via și butoaiele; munca se făcea rugăciune și petrecere. Și aici, zecimea se dăruia în două chipuri — aceeași ștanță, lovită când liber, când silit:

Trei zecimi dintr-o rădăcină. Iar pe Cruce, socoteala se răstoarnă: nu se mai dă a zecea parte, ci totul; iar sângele-zecime se face sângele viței, băut de toți. (Grinda-lamă și cuiul din mijloc — crux-ul, gâdele, răscrucea și dijma — se bat în cuie pe urmă.)

VI Tronul

Lemnul de ocară se face tron

Aici stă răsturnarea care topește toată frica de la început. Sudalma de pe uliță — in malam crucem — se face semn de biruință (in hoc signo). A pune cruce, care însemna „a socoti pierdut", se răstoarnă în chiar locul unde nimic nu se socotește pierdut. Ocara devine slavă nu ștergând ocara, ci ridicând-o.

Cea mai adâncă înălțare începe printr-o coborâre: nu poate fi ridicat decât Cel ce s-a plecat mai întâi — până la pământ, până sub pământ, până la șarpe.

De aceea, în sat, crucea nu e monedă — e axă. Nu două fețe ale unui disc, pe care nu le vezi niciodată deodată, ci două grinzi care se taie și pe care le vezi mereu împreună. Verticala e ridicată azi. Restul axei se vede deja întreagă.