A pune inima
Latinescul crēdo vine din proto-italică *kresdō, iar acesta din indo-europeanul *ḱred-dʰeh₁- — un cuvânt făcut din două: *ḱḗr „inimă” (de unde și latinescul cor, și cordul) și *dʰeh₁- „a pune, a așeza”. A crede înseamnă, la temelie, a-ți pune inima — a o așeza pe ceva și a o lăsa acolo. Aceeași rădăcină dă sanscritul śrad-dhā și vechiul irlandez creitid. Un gest, nu o părere.
Aici e cusătura care mă oprește: *dʰeh₁- este chiar verbul din nădejde. Ea vine din slavonul na-děti = na- „pe” + děti „a pune”, din același *dʰeh₁-. Deci cele două virtuți nu stau doar alături în versetul lui Pavel — sunt frați de sânge la rădăcină, împărțind același verb al așezării.
Nădejdea își pune greutatea pe un reazem. Credința își pune inima.
Și fiindcă *ḱred- este inima, cuvântul o poartă în chiar trupul lui: credința nu ajunge pe taina inimii pe alese, ci prin naștere — inima e ascunsă în silaba dintâi a lui a crede, cum e mierea în ceară.
Ce ține totul laolaltă
Românescul credință vine din latinescul popular *credentia. Deschide dicționarul și vei vedea un ax pe care s-au înșirat toate felurile de a-ți pune inima. DEX-ul le pune cap la cap: certitudine, convingere; încrederea pe care o inspiri (om de credință); fidelitate, devotament, statornicie (a jura credință; regional, chiar logodnă); nădejde, speranță — da, sensul al patrulea este nădejdea; și religie, cult, mărturisire — Crezul, care în latină e chiar Credo.
Un singur cuvânt ține a crede și a rămâne credincios — actul de-o clipă și statornicia de-o viață. Iar adjectivul credincios poartă amândouă fețele fără să clipească: „care crede în Dumnezeu” și „fidel, exact”. Câinele credincios și omul credincios sunt același cuvânt — amândoi și-au pus inima și n-au mai luat-o înapoi.
Credința e inima așezată și lăsată acolo. Restul sunt locurile unde o poți lăsa.
Înghițitura care dovedește
Cea mai frumoasă dovadă că românul a simțit credința drept gest, nu părere, stă într-un idiom uitat. La curtea domnească se spunea a bea (sau a lua, a sorbi) credință: a gusta întâi din bucatele domnitorului, ca să-l încredințezi că nu-s otrăvite. Credința era, la propriu, înghițitura care dovedește — încrederea trecută prin gura ta, cu viața pusă chezășie.
Omul care făcea slujba se numea credincer: și „om de încredere, împuternicit”, și slujbașul de la pivnițele cu vin, și gustătorul de bucate — și, într-un al patrulea sens, ostatic. Cel în care te încrezi și cel dat zălog poartă același nume. Fiindcă a-ți pune inima în cineva și a fi pus tu însuți garanție sunt, la rădăcină, aceeași faptă: credința e o punere, iar ce pui e viu.
De aici blestemul cel mai greu: a-și mânca credința — a te purta astfel încât nu mai inspiri încredere nimănui; ți-ai mâncat chiar organul cu care te așezai pe lume. Și fața rece, juridică: rea-credință = dol, viclenie (inima pusă anume strâmb); iar necredința, în dicționar, e deopotrivă lipsă de credință și adulter — un singur cuvânt pentru amândouă trădările.
Inima poate greși în două chipuri
Dacă nădejdea are două vicii — deznădejdea prin lipsă și amăgirea prin exces —, sora ei le are și ea. Credința nu se pierde într-un singur fel: inima poate greși așezarea în două chipuri opuse.
Prin lipsă, Scriptura are un cuvânt exact, și e chiar despre inimă: împietrirea inimii (grecescul sklerokardia). Nu e îndoiala — e refuzul care s-a închis pe veci. Inima s-a făcut piatră și nu mai primește niciun reazem. Verbul rece: a împietri, geamănul deznădejdii.
Prin exces, cealaltă cădere e să-ți așezi inima pe orice altar zugrăvit, fără s-o treci prin sită: credulitatea. Verbul rece: a înghiți — geamănul amăgirii, și anti-verbul temeliei lui kriticos, a cerne. Cine cerne, alege; cine înghite, primește totul — otravă cu pâine laolaltă.
Măsura dreaptă a inimii
Așa se strânge totul în satul măsurii. Ca la fiecare cuvânt-cheie, virtutea e măsura dreaptă între o cădere prin lipsă și una prin exces: inima sub măsură (împietrită), inima pe linie (credință), inima peste măsură (înghițită de orice).
Și aici cele două surori se despart cinstit, ca să nu le încurcăm: nădejdea pune greutatea pe reazem; credința pune inima. Nădejdea privește înainte (ce va ține); credința privește către (cui mă încredințez). Una e statica sufletului, cealaltă e legământul lui. Împart verbul — *dʰeh₁-, a pune — și își împart și paza: discernământul, care nu lasă inima nici să se împietrească, nici să înghită.
Rămâne a treia, cea mai mare, care le adună pe amândouă și le trece dincolo de măsură — dragostea („acum rămân acestea trei”, 1 Cor. 13, 13). Dar aceea e altă groapă, și alt os.
Când spui cred, nu emiți o părere. Îți pui inima undeva și o lași acolo — cu ochii deschiși, după ce ai gustat. Nu ca piatra, nu ca gura deschisă.