Taina Casei

Coliba care a învins

În latina veche, casa nu însemna „casă" în sens înalt, ci colibă, bordei, adăpost sărac — opusul lui domus, casa-gospodărie, și al villei. Cuvântul țăranului, nu al stăpânului.

Și totuși coliba a învins peste tot: italiana, spaniola, portugheza spun azi casa; franceza a făcut din ea pe chez, „la casa cuiva". Cuvântul umil a acoperit cuvântul demn — și pe el, nu pe altul, și-a zidit româna nunta.

casă — lat. casa, „colibă, bordei". A înlocuit pe domus în toată Romania: it., sp., port. casa, fr. chez. Cuvântul pentru adăpostul sărac a ajuns cuvântul pentru orice casă.

Nici mamă, nici jug, nici văl

Latina numea căsătoria în trei feluri, și pe niciunul nu l-a păstrat româna pentru actul însuși. Matrimonium — de la mater, mamă: instituția care face mame. Coniugium — de la coniungere, a pune la jug: împreunarea ca a doi boi la un plug (de aici „conjugal"). Nuptiae — de la nubere, a-și acoperi fața cu vălul: ce făcea mireasa.

Mamă, jug, văl — româna le-a lăsat pe toate. Doar petrecerea a păstrat vălul: nuntă, din nuptiae. Instituția, însă, a trecut la casă. La noi, a te căsători înseamnă, la rădăcină, a ridica un acoperiș.

matrimonium ← mater (mamă) · coniugium ← coniungere (a pune la jug) · nuptiae ← nubere (a-și acoperi fața). Româna a numit nunta nu după mamă, jug sau văl — ci după casă.

Căsătorie — fapta

Pe casă crește întâi căsătorul — gospodarul, cel care ține o casă. Sufixul e -tor, sufixul făptuitorului: lucrător, muncitor, semănător. A te căsători înseamnă, deci, a te face ziditor de casă.

De aceea căsătoria e un act, nu o durată. E pragul, piatra de temelie pusă într-o zi anume. O faci, o contractezi, e trecută în registru. Clipa în care casa începe să fie.

căsătorie — din casă, prin căsător „gospodar, cap de casă"; sufixul -tor, al celui care face. Actul de a întemeia o casă.

Căsnicie — starea

Tot pe casă crește și casnic — al casei, domestic. Dar sufixul e altul: -nic, sufixul apartenenței și al calității — vrednic, zilnic, puternic. Nu spune cine face; spune ce fel de lucru e ceva.

De aceea căsnicia nu e un act, ci o stare: locuirea în casă, țesută din zile. O căsnicie lungă, grea, fericită. Nu piatra pusă o dată, ci fumul care iese din horn patruzeci de ani. Una întemeiază casa; cealaltă o locuiește.

căsnicie — din casnic „al casei, domestic"; sufixul -nic, al apartenenței. Viața de zi cu zi a casei.

Și, deasupra, cununa

Mai e un cuvânt, și el nu mai vine de la casă, ci de la coroană. Cununia — din cunună, lat. corona — e Taina nunții în Biserică. Mirii sunt încununați: regi ai unui regat mic și mucenici deopotrivă. Iar casa lor devine biserică de acasă.

E aceeași taină de la care pornește și casa aceasta de pagini — grecescul mystērion, un mister în care intri, nu un secret pe care îl dezlegi. Româna a pus două cuvinte pe casă — cotidianul și actul — și doar pe cel sfânt pe coroană. Limba țăranului știe că, orice-ar fi cununa, ce se cunună e o casă.

cununie — din cunună, lat. corona. Taina nunții: mirii încununați, regi și mucenici; casa, făcută biserică de acasă.

Dumnezeu se întâlnește cu omul nu doar în biserică, ci și în casă — la masă, la vatră, în certuri împăcate și în tăceri bune. Casa e cel dintâi altar.