busuioc
substantiv masculin · gr. basilikón „al împăratului" · iarba pragului
Un rege ascuns într-un fir, și dragostea care nu prinde.
Regele ascuns în fir
Numele o spune, dacă îl asculți până la capăt. Busuioc ne-a venit prin slavi — bulgarul bosilek, sârbul bosiljak — dar coboară din grecescul basilikón, „al împăratului", de la basileús, rege. Va să zică, în orice fir de busuioc zace îngropat un rege. Englezul zice basil și ține grecescul aproape; noi am luat drumul cel lung, prin munții slavilor, și am ajuns tot la același tron.
Iar limba noastră poartă coroana fără s-o mai audă: Vasile e exact același cuvânt, „împărătescul". Busuiocul e Vasile-plantă — un nume de om sărac cu o coroană cusută în silabe. Când zici „busuioc", zici, fără să știi, rege. Numai că regele acesta nu stă pe tron: stă în glastra de la fereastră și pe tava de lângă Cruce.
Iarba pragului
Busuiocul nu e o buruiană printre buruieni, nici măcar un leac printre leacuri: e planta pragului. E de față la toate trecerile — în părul miresei și în mâna nunului, în apa botezului, pe pieptul celui adormit, în mâna preotului care stropește. Unde se trece dintr-o stare în alta, acolo e el, să înmoaie trecerea în mireasmă.
Și e comestibil și sfânt deodată, nedespărțit. Botanic, e Ocimum basilicum — un singur fir care stropește aghiazma la Bobotează și parfumează ciorba de sâmbătă. Nu-l rupem în două, cum a făcut Apusul, care a lăsat busuiocul dulce în cratiță și a fost nevoit să-și aducă un busuioc sfânt tocmai din India. La noi sacrul n-a plecat niciodată din bucătărie.
Iarba Crucii, care rămâne
Pe Cârstov — Înălțarea Sfintei Cruci, 14 septembrie — Crucea e scoasă spre închinare împodobită cu flori și cu busuioc; oamenii aduc buchete la sfințit, iar apoi le țin la icoană tot anul, purtătoare de binecuvântare și de ocrotire. Iarba prin care se cinstește lemnul pe care a murit Împăratul e chiar iarba care poartă, în silabe, cuvântul împărat. Regele-plantă la Crucea Regelui.
Și rămâne. După ce toate florile de toamnă s-au trecut, busuiocul stă uscat la icoană și încă miroase. E ce rămâne. Iar învierea e deja cusută în sărbătoare: legenda spune că, pentru a deosebi Crucea adevărată dintre cele trei aflate de Sfânta Elena, au apropiat-o de trupul unei fete moarte de curând — și, la atingerea Crucii, fata a înviat. Moarte, Cruce, ridicare; iar busuiocul stă pe amândouă capetele: pe capacul sicriului și pe tava de lângă lemn.
Ziua celor trei
A treia zi după Cruce e ziua în care s-a deschis busuiocul în sat — și n-a fost întâmplare. „A treia zi" e, întâi, intervalul învierii. Dar în calendar, a treia zi după Cârstov e pomenirea Sfintei Sofia — din greacă, „înțelepciune" — și a celor trei fiice ale ei: Credința, Nădejdea, Dragostea. Busuiocul, iarba dragostei din datină, s-a deschis fix în ziua celor trei virtuți.
„Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea; iar mai mare dintre acestea este dragostea." Cele trei fiice sunt acestea trei. Iar verbul e „rămân" — același „rămâne" din deviza casei. Ce rămâne sunt acestea trei; și busuiocul e chiar ce rămâne la icoană, când s-a trecut tot restul.
Agapi — dragostea care lasă liber
Dintre cele trei, busuiocul ține de Dragoste — dar de care? De Agapi: cea care udă și dă drumul, nu cea care înnoadă. Aversul acestei monede e iubirea care binecuvântează și nu prinde: se dăruiește și nu cere, stropește și lasă sufletul liber să plece sau să rămână, cum va voi el.
Fiindcă semnul dragostei adevărate e ușa lăsată deschisă. Busuiocul din mâna preotului stropește și se retrage; nu ține pe nimeni cu sila mirosului. Aceeași iarbă poate fi însă și legată, strânsă într-un nod sub pernă — dar despre nodul acela, pe fața cealaltă a monedei.
Nimeni nu te-a numit „sfânt". Și ești, de la sine.
Iarba care rămâne nu e cea care ține cu sila, ci cea care binecuvântează și dă drumul. Tocmai de-aceea rămâne.