Cuvântul care și-a uitat jumătatea
Când spunem astăzi „vicisitudinile vieții”, aproape nimeni nu se gândește la zilele în care lucrurile au mers bine. Ne vin în minte încercările, pierderile, întoarcerile de situație, anii grei. Dicționarele moderne confirmă această apropiere: „concurs de împrejurări grele”, „necaz”, „suferință”.1
Dar același dicționar păstrează, mai jos, ceva ce schimbă totul. MDA2 notează și „succesiune de transformări”, precum și un „ansamblu de evenimente, împrejurări etc. (fericite sau nefericite) care se succedă în cursul unei existențe”. Iar Șăineanu, în 1929, vorbea despre schimbarea lucrurilor care se succed, despre nestatornicia lucrurilor omenești și chiar despre „vicisitudinea anotimpurilor”.1
Așadar, răul nu este în rădăcina cuvântului. Mișcarea este.
Româna pare să fi păstrat din vicisitudine mai ales coborârea și să fi uitat urcarea.
O nenorocire este un lucru rău care se întâmplă. O suferință este ceea ce simțim. O încercare este ceea ce traversăm. Dar vicisitudinea spune ceva suplimentar: starea nu rămâne aceeași.
Și tocmai aici cuvântul devine mai mult decât o definiție. Dacă viața are vicisitudini, atunci binele nu este garantat să rămână. Dar nici răul nu primește, prin simplul fapt că este prezent, dreptul de a se declara veșnic.
Biblia: schimbarea nu este Dumnezeu
Eclesiastul nu folosește cuvântul „vicisitudine”, dar îi desenează ritmul. Există vreme pentru naștere și vreme pentru moarte, vreme pentru sădit și smuls, plâns și râs, păstrare și pierdere, tăcere și vorbire, război și pace.2
Nu este o laudă adusă instabilității. Este recunoașterea unei realități: viața omenească nu locuiește într-o singură stare.
Dar perspectiva biblică introduce o despărțire importantă față de vechea zeiță Fortuna. Vremurile se schimbă, însă schimbarea însăși nu devine divinitate. Roata nu este Dumnezeu.
Iacov spune că încercarea credinței poate lucra răbdare.3 Pavel vorbește despre toate lucrurile care pot lucra împreună spre bine pentru cei ce-L iubesc pe Dumnezeu.4 Asta nu înseamnă că fiecare rău este, în secret, un bine și că trebuie cosmetizat. Ar fi o cruzime să-i spui omului rănit că rana lui nu este rană.
Înseamnă altceva: răul poate fi real fără să fie neapărat ultimul capitol.
Credința nu ne cere să numim bun ceea ce este rău. Ne cere să nu-i acordăm răului, înainte de vreme, ultimul cuvânt.
Nu opri roata. Găsește ce depinde de tine.
Epictet își începe Manualul printr-o despărțire radicală: unele lucruri sunt în puterea noastră, altele nu. Judecata, alegerea și acțiunile noastre țin de prima categorie; trupul, proprietatea, reputația sau funcțiile nu sunt pe deplin în mâna noastră.5
Stoicul nu întreabă în primul rând: „Cum fac să nu mi se mai schimbe viața?” Întrebarea lui este mai austeră:
Ce anume dintre lucrurile care se schimbă voi lăsa să-mi conducă sufletul?
Marcus Aurelius duce ideea mai departe. În Meditații, el privește lumea ca transformare continuă și ne amintește că ceea ce vedem se schimbă repede; tulburarea noastră nu vine numai din exterior, ci și din judecata pe care o punem peste ceea ce ni se întâmplă.6
Aici apare una dintre cele mai importante distincții ale paginii: statornicia nu înseamnă încremenire. Nu înseamnă că omul bun nu se schimbă. Înseamnă că, în timp ce este obligat să se adapteze, încearcă să nu predea întâmplării ceea ce socotește esențial: dreptatea, luciditatea, bunătatea, răspunderea pentru propriile alegeri.
Pentru stoic, victoria nu este că roata se întoarce în favoarea lui. Victoria este că centrul lui nu se rotește orbește odată cu ea.