taina inimii · inima monedei

Rostit de soartă, e lanț.
Rostit de-un om care te iubește, e binecuvântare.

Am plecat de la un cuvânt pe care nu-l suport. Dar moneda are și o față caldă — și pe ea, noroc nu mai e verdictul spus peste tine, ci darul pus în palma ta.

a ura · a binecuvânta

eseul · cinci straturi

I

Cuvântul din palmă

„Noroc” nu e, în gura noastră de zi cu zi, o afirmație despre soartă — e ceva ce întinzi altuia. Îl spui ciocnind paharul, întâlnind pe cineva pe drum, la gura minei: „Noroc bun!”. „A da noroc” înseamnă deodată a saluta, a închina și a ura. Până și „bată-te norocul!” — blestem la chip, mângâiere la înțeles: să fii fericit.

Rădăcina spune „ceea ce s-a rostit”. Pe fața-lamă, rostirea e un verdict coborât de sus. Aici, rostirea e o dăruire: soarta bună, luată în gura ta și spusă frumos peste celălalt. În starea asta nu poți ține norocul pentru tine — gramatica lui e transitivă, arată mereu spre altul. Când zici cuiva „Noroc!”, nu-i prezici nimic; îi dai ceva ce nu-i al tău să-l dai, și tocmai de-aceea e binecuvântare.

II

Mila care înduioșează

La trei nopți de la naștere vin ursitoarele la leagăn și rostesc partea copilului. Dar — și aici inima românească se desparte de cea grecească — spre deosebire de Parcele neînduplecate, ursitoarele pot fi înduioșate. De-aceea li se lasă pâine, sare și un pic de lână; de-aceea casa e liniștită și blândă în noaptea aceea.

Credința de dedesubt: o soartă rostită poate fi încă înmuiată — nu ștearsă, ci îndoită — de ospeție, de tandrețe, de grija lăsată în prag. Inima refuză să creadă că verdictul e pecetluit. Unde lama citește norocul ca decret închis, inima găsește crăpătura din el: hotărârea se pleacă la dragoste.

III

Dorul

Și mai e durerea. În doine, norocul e tocmai lucrul dorit și simțit ca lipsă — floarea care nu răsare în orice câmp, partea cu care nu te-ai născut. „La ce m-ai făcut, mamă, dacă noroc n-am avut?”

Legătura inimii cu norocul nu e analiza rece a lamei; e dor — o întindere tristă și totuși nădăjduitoare după un bine care pare ținut departe. Iar a cânta durerea asta e, în sine, un fel de blândețe: glasul popular nu blestemă decretul, ci jelește sub el — și, jelind, ține ușa deschisă.

IV

Sora recunoștinței

Aici e perechea. Pe același sat stă recunoștința — re-cunoaște, a ști iarăși, a da înapoi ce ai primit; catastiful ținut cinstit. Norocul dăruit e fața-soră: a da înainte ce n-ai încă — a ura altuia un bine pe care nu-l poți garanta.

Una întoarce o datorie; cealaltă întinde un har. Împreună sunt cele două mișcări calde ale inimii: recunoștința privește înapoi, binecuvântarea privește înainte. Și amândouă stau împotriva catastifului rece al corupției — datoria stoarsă — de pe cealaltă margine a satului.

V

Măsura binecuvântată

Pe pagina corupției, linia-măsură s-a rupt (măsura ruptă); pe recunoștință, s-a întors în ea însăși (măsura care se întoarce). Aici, ea se pleacă — o linie care iese din drept, spre celălalt, spre leagăn. Nu un verdict lăsat drept de sus, ci o cumpănă care se-nclină.

Plecarea asta e toată fața-inimă a cuvântului: norocul, când e dăruit, e o măsură care se apleacă spre tine. Pe monedă, cât cade e șansă, căzută e noroc — dar când ți-l pune cineva în palmă, se face binecuvântare.

„Adevărul rămâne, oricare ar fi soarta slujitorilor săi.” Gheorghe I. Brătianu · construit în Florian core