taina inimii · inimă · aversul
lat. luna ← *leuksna- „luminoasa”
← *leuk- „lumină”.
Sora de rădăcină a lumânării.
Luna n-are lumină a ei. O primește, și-o dă înapoi.
Ridici ochii: luna luminează. Și totuși luna nu face lumină. Tot ce dă, a primit întâi de la soare — e o oglindă atârnată pe cer, care întoarce în întuneric o strălucire care nu-i a ei.
Aceasta e taina ei, și întrebarea pe care o pune tot cuvântul: ce faci cu o lumină împrumutată?
Lună vine din latinescul luna, din *leuksna- „luminoasa”, din rădăcina *leuk- „lumină” — chiar rădăcina lumânării, a lui lumen. Luna și lumânarea sunt surori de sânge: amândouă botezate după lumină.
Dar aici e paradoxul din însuși numele ei. E numită „luminoasa” — și n-are lumină. Poartă în nume un dar pe care nu-l are de la sine. Toată strălucirea ei e împrumut.
Luna ia lumina soarelui și, în loc s-o țină, o varsă în întuneric. Nu strânge nimic; dă mai departe tot. De aceea e pusă „să stăpânească noaptea” — nu fiindcă arde, ci fiindcă trece lumina.
Și aici stă geamănul luminos al reversului săpat la lumânare. Lucifer, purtătorul de lumină, a vrut strălucirea pentru sine — să fie privit — și a căzut. Luna face exact pe dos: primește și dăruiește, se golește ca să lumineze, nu-și cere nicio slavă — nici măcar nu-i a ei slava. Purtătorul de lumină care ține, cade. Oglinda care dă mai departe, e înălțată pe cer.
Luna e oglindă — dar una smerită. Nu-ți arată pe tine; îți arată soarele. Toată lucrarea ei e să spună: lumina e în altă parte — uită-te acolo. Nu se dă niciodată drept izvor.
Când oglinda se întoarce și se arată pe sine — te oprește la tine (Narcis), ori dă lumina pe bani. Chipul acela stă pe cealaltă față a monedei: kriticos.ro/a-arginti.
În limba noastră, luna e două lucruri deodată: corpul de pe cer și bucata de timp — luna (astrul) și luna (din calendar). Nu-i o întâmplare: luna măsoară. După ea s-au numărat lunile, s-au citit mareele, s-a tăiat anul. E ceasul cel mare al cerului.
Așa intră și ea în satul măsurii, lângă lumânare — care măsura viața arzând. Numai că luna măsoară prin credincioșie: fazele se întorc, la vremea lor, fără greș. E măsura care nu minte — atâta vreme cât rămâne oglindă și nu se dă drept izvor.
Toată strălucirea e împrumutată — a lunii, a argintului, a ta. O dai înapoi, o ții, ori o vinzi?
Luna nu-și ține strălucirea, și tocmai de aceea o are în fiecare noapte. Argintul și-o strânge, și se înnegrește. Lumina împrumutată nu se face avere — se face dar, ori se face pată.
Dăruită înapoi, se face lună. Ținută, oglindă. Vândută, arginți.