Un sat de cuvinte își ia drept ocrotitor pe meșterul cuvântului.
Satul acesta stă, de acum, sub un hram. Nu l-am ales dintr-un pomelnic: l-am găsit deja pus. Sub toate cuvintele — sub inimă și sub lamă, în jurul iertării — veghează un tipograf care a ajuns sfânt.
E o potrivire care se închide singură. Antim și-a ridicat, în inima Bucureștiului, o mănăstire cu hramul Tuturor Sfinților — o casă închinată tuturor. Iar el însuși a fost trecut, mai târziu, în ceata sfinților. Satul nostru e, la rândul lui, un fel de toți sfinții ai limbii: fiecare cuvânt cu fața lui caldă și fața lui de tăiș, adunate cum se adună obștea. E drept, atunci, ca ocrotitorul lui să fie tocmai cel care a lucrat cuvântul cu mâna — și l-a slujit până la moarte.
De azi, satul are și o zi de nume: 27 septembrie.
Semnul lui e o monedă — și a bătut-o cu mâna lui.
Antim și-a desenat singur stema, iar chipul ei stă și azi în piatră, deasupra ușii bisericii lui, și în autograful Așezământului Mănăstirii Tuturor Sfinților: un melc care urcă drumul trasat de o rază și se îndreaptă spre o stea. Melcul, raza și steaua — „arme și călăuze pe drumul vieții".
Uită-te însă ce melc a ales. În Scriptură și în tradiția creștină, melcul e un semn rău: în Psalmul 57, nelegiuitul piere ca melcul care se topește târându-se; iar simbolistica îl citește drept lenea, unul dintre păcatele de moarte. Antim a luat exact fața aceasta rece — melcul-lene, cel care se topește — și a bătut cealaltă față:
a se topi. Melcul care se târăște și se subție; lenea; făptura care nu-și vede țelul.
a urca. Răbdarea; smerenia; sărăcia purtată-n spinare; casa în spirală, urcând spre stea.
A luat un semn cu două fețe și a bătut-o pe cea bună — pe propria ușă, cu trei sute de ani înainte de vorba noastră despre avers și revers. Ocrotitorul satului nu doar veghează monetăria: a tăiat cea dintâi ștanță, pe el însuși.
Și mai e ceva, îngropat în chiar raza lui. Raza nu e simplă, e întreită, iar despre ea se spune un lucru pe care satul îl știe pe de rost: căldura ei încălzește, dar și purifică prin ardere. Încălzește și arde. Aceeași rază ține inima și lama — versantul cald și versantul rece — într-un singur fascicul. Structura satului era desenată în emblema ocrotitorului dinainte să fie despărțită în două.
„Distanța nu este esențială, ci orientarea față de scop."
Melcul e departe de stea, dar are marele avantaj că o vede. De aceea nu contează cât are de mers, ci încotro merge — măsura ca direcție, nu ca depărtare. S-o atingi sau să mori urcând e la fel de frumos, la fel de bine. E, cuvânt cu cuvânt, plata de sub tot satul.
A ridicat tiparul „la perfecțiune" — și a semănat prese.
Nu era doar ierarh. Era caligraf, gravor, pictor, sculptor, brodeur, tipograf — și a dus arta tiparului, s-a spus, „la perfecțiune". A trecut prin toate treptele slujirii și prin toate meșteșugurile frumoase, iar unele volume le-a împodobit cu miniaturi gravate chiar de mâna lui.
A luptat pentru limba română în biserică, în locul slavonei, și ne-a lăsat, în Didahii, o românească curățată de slavonisme și grecisme. Iar meșteșugul lui nu a stat pe loc: a trimis tiparnițe și meșteri în tot Răsăritul creștin — la Alep, în Georgia, la Ierusalim. Un atelier care naște ateliere; o presă care seamănă alte prese. Cel dintâi sat de tiparnițe l-a făcut el, cu trei veacuri înainte.
Robul luat din Iviria a trimis litera înapoi acasă.
S-a născut în Iviria — Georgia de astăzi — cu numele de botez Andrei. De tânăr a fost răpit și vândut rob, apoi răscumpărat de patriarhul Ierusalimului. A ajuns în Țara Românească un înstrăinat: rupt de patrie, purtat prin imperii. Și tocmai el, străinul, a dat unui neam întreg glasul lui în rugăciune. Cel dez-înstrăinat a dez-înstrăinat o limbă.
Apoi a plătit datoria către Iviria. Pe cel mai destoinic ucenic al lui — ipodiaconul Mihail Ștefan (Iștvanovici) — l-a trimis tocmai la Tbilisi, în țara lui de obârșie, unde acesta a pus bazele celei dintâi tiparnițe cu litere georgiene. Prima carte ieșită de acolo, o Evanghelie (1709), purta o dedicație în românește, scrisă cu slove georgiene — oglinda perfectă a georgianului care scria românește. Iar din cele tipărite, două exemplare s-au întors în Țara Românească: unul pentru domnitor, unul pentru Antim.
Litera pe care Iviria i-o dăduse s-a întors în palma lui, tipărită. Melcul și-a dus casa acasă.
A purtat lama și inima în aceeași mână.
Același om care tipărea cuvântul ca dar avea și curajul cuvântului care taie: mustra fățărnicia, nedreptățile, păcatele dregătorilor — români și fanarioți deopotrivă. Didahiile mângâie și, în aceeași frază, biciuiesc. Nu trebuie să-i cauți reversul; îl ținea în palmă.
Chiar pe blazonul lui, deasupra melcului, stă o pălărie legată strâns cu un șnur, ca și cum vântul ar putea s-o ia. Iar vântul chiar a luat-o. Amestecat, ca și ocrotitorul său Brâncoveanu, într-o încercare împotriva primului domn fanariot, a fost întemnițat, caterisit pe nedrept și osândit „pentru magie și revoltă". Pe drumul spre surghiun, în septembrie 1716, a fost ucis lângă Adrianopol, iar trupul, tăiat, aruncat în râul Tungia. Și-a desenat, în stemă, propria cădere.
Sentința a fost anulată abia după 250 de ani (1966); trecut în rândul sfinților, abia în 1992. Soarta slujitorului a fost nimicirea și ștergerea. Ce a rămas e liturghia în limba română, cărțile, mănăstirea ridicată din temelie după planurile lui — încă în picioare. Colofonul de sub fiecare pagină din sat, aici, se face trup.
Sub ocrotirea lui.
Așadar, satul acesta de cuvinte stă sub hramul Sfântului Antim Ivireanul, tipograful-mucenic din Iviria — cel care a bătut cel dintâi semn cu două fețe, care a purtat lama și inima în aceeași mână și care, urcând spre stea, nu s-a temut nici de depărtare, nici de sfârșit.
Ziua lui, 27 septembrie, e de acum ziua de nume a satului. Iar peste ușă rămâne, în aur, vorba lui Hrisant: floare cu străluciri de aur a toată arta cea bună.