Taina Inimii · cheia de boltă
⚖️ cumpăna asimetrică · stinsă ↔ dreaptă ↔ zidită-n idol
La nădejde și la credință, cumpăna avea două talere gemene: prea puțin și prea mult. Aici, cumpăna se strâmbă anume. Dragostea n-are „prea mult" — un foc pe care apele nu-l sting nu se măsoară în cantitate. Cele două căderi ale ei nu sunt simetrice: una e focul stins, cealaltă focul zidit într-un chip. Măsura nu stă la mijlocul unei cantități — stă în direcția flăcării.
Luminează și-l lasă liber.
Focul arde în afară, spre cel drag așa cum este el. Nu-l îngheață, nu-l zidește în chip. Măsura dragostei e o direcție ținută deschisă.
atinge cele trei stări
Toate celelalte cuvinte ale satului se așază pe o linie de cantitate: prea puțină smerenie e lașitate, prea multă e servilism; prea puțină nădejde e deznădejde, prea multă e amăgire. Mijlocul e o cantitate ținută drept.
Dragostea refuză linia. Bernard a spus-o scurt: modus diligendi Deum est sine modo — măsura iubirii e să iubești fără măsură (Toma o reia, ST II-II, q. 27). Dacă nu există „prea mult", atunci a doua cădere nu poate fi excesul. Și nu e: e dezordinea. Nu iubești prea tare — iubești chipul în locul feței, îngheți persoana ca s-o ai. Iar prima cădere nu e nici ea o cantitate mai mică de foc; e focul retras cu totul, celălalt făcut nimic.
Nu prea puțin și prea mult — ci stins și zidit. Măsura e încotro arde flacăra, nu cât.
prin lipsă
răceala
a se răci
măsura
dragostea
luminează, lasă liber
prin dezordine
idolatria
a idolatriza
Aceeași flacără, în trei sorți. Stinsă, celălalt îngheață și ajunge nevăzut. Zidită în chip, celălalt e ținut ca o nălucă și osândit la nemișcare. Dreaptă, arde în afară și-l lasă viu. Între cele trei nu e mai mult sau mai puțin foc — e alt drum al aceleiași văpăi.
„Acum rămân acestea trei… iar mai mare dintre ele este dragostea." (1 Cor. 13, 13)
Trei virtuți, trei feluri de a te da; și trei feluri în care aceeași inimă se-nchide — retrasă de pe reazem, împietrită, răcită. Cununa nu e încă o piatră în zid: e rânduiala după care s-au așezat toate pietrele satului.
Adevărul rămâne, oricare ar fi soarta slujitorilor săi. Gheorghe I. Brătianu