Taina Inimii · săpătură în cuvânt
Compătimirea
compasiune ↔ compătimire
A pătimi împreună — sau a privi de sus.
Același cuvânt. Totul stă în unde te așezi.
Un stareț de la Optina își povățuia ucenicii să nu se certe, să nu-și caute dreptatea cu orice preț, să se poarte cu îngăduință față de fiecare om potrivit cu firea și vârsta lui — și, cu orice chip, să fie compătimitori față de toți.
Și tocmai la cuvântul acesta urechea se poticnește. „Compătimitor" sună, în românește, a ceva de sus: „te compătimesc", „m-a privit cu compătimire". Auzi în el o milă care se uită în jos, o distanță politicoasă, aproape o jignire. Cum să fie asta o virtute cerută de un om sfânt?
Dar, ca la orice cuvânt pe care crezi că-l știi, e de ajuns să sapi puțin ca să dai peste contrariul. Fiindcă a compătimi nu înseamnă, la temelie, a privi de sus. Înseamnă exact opusul.
Același cuvânt, clădit de două ori
Limba are pentru acest lucru două cuvinte, și amândouă sunt, la os, unul singur. Compasiune e împrumutat de-a gata din latină: compassio, din com- („împreună") + pati („a pătimi") — el însuși o traducere a grecescului sympatheia. Compătimire e același cuvânt, dar tradus os cu os în română: com- + a pătimi. Iar a pătimi e frate cu patima, cu Patimile — din grecescul pathos, suferința îndurată.
Unul e împrumutat întreg, celălalt tradus bucată cu bucată — dar au aceeași anatomie, până la ultimul os: a pătimi împreună. Nu „a-ți părea rău de". Nu „a privi cu milă". A pătimi. Împreună.
Și aici cuvântul se sprijină pe altul, mai adânc: pe durere. Nu poți pătimi cu cineva dacă tu însuți nu poți pătimi deloc. Compătimirea se zidește pe rana ta încă vie.
Mila care se simte în măruntaie
Grecescul Evangheliei e și mai limpede, și mai trupesc. Când despre Hristos se spune că „i s-a făcut milă" de mulțime, de văduvă, de cei bolnavi, verbul e splanchnizomai — de la splanchna, măruntaiele, pântecele. Mila aceasta nu se naște în cap, ca o părere; se naște în măruntaie, ca o durere. Te apucă de dinăuntru.
E o deosebire care hotărăște totul. Mila din cap judecă de la distanță: „vai, săracul". Mila din pântece te îndoaie, te coboară, te face să simți în tine ceea ce simte celălalt. Una privește; cealaltă pătimește.
Tot secretul stă în nivel
Iată, deci, balamaua întregului cuvânt: nivelul. Unde te așezi.
Compasiunea coboară la nivelul celui ce suferă. Se pleacă, se lasă jos, se face umăr lângă umăr. Cere smerenie — plecarea aceea de bunăvoie prin care încetezi să fii mai presus. Numai atunci acel com-, acel „împreună", e adevărat: ești cu el, pe același nivel, în aceeași suferință.
Mila-de-sus, dimpotrivă, își ține înălțimea. Nu se pleacă; se apleacă doar cu vârful, întinde un deget în jos de la balconul ei. Și atunci „împreună"-le devine minciună: pari că împarți, dar de fapt stai sus și privești.
Coboară la el, și e compasiune.
Rămâi deasupra lui, și e doar milă.
Compasiune ↔ compătimire
Așa se lămurește și scandalul de la care am pornit. Cele două cuvinte, gemene la os, au avut sorți deosebite în gura noastră. Compasiunea — geamănul de împrumut — a ținut pătimirea-împreună; a rămas caldă. Compătimirea — geamănul de-al casei, sânge din sângele limbii — a alunecat, în vorbirea de zi cu zi, spre mila-de-sus.
Moneda aceasta nu e ca surorile ei: nu e un cuvânt cald pus lângă unul rece. E același cuvânt, cu două sorți — după cum îl rostești: din pântece, coborât, ori din cap, de sus. A-l reclama înseamnă a-i reda compătimirii înțelesul ei adevărat — nu mila care se uită în jos, ci pătimirea care se așază alături.
același cuvânt, clădit de două ori
Măsura care coboară la nivel
Se întoarce, așa, și povața starețului, cu tot cu măsura ei. El nu cerea milă azvârlită de-a valma de sus, ci compătimire potrivită cu firea și vârsta fiecăruia — croită pe omul din față, coborâtă la el, nu revărsată peste toți din același balcon. Nici mai mult, nici mai puțin, nici mai de sus decât se cuvine.
Nu din cap, ci din pântece. Nu de sus, ci umăr la umăr.
Nu e întâmplător că lecția vine de la Optina: din acei stareți și-a plămădit Dostoievski chipul lui Zosima, cel ce propovăduia iubirea lucrătoare — nu mila care privește, ci iubirea care coboară și rămâne.