Taina Inimii · Acasă și aproape
lat. aliēnāre „a face al altuia" ← aliēnus „al altuia" ← alius „altul"
⟂ rom. a înstrăina ← străin ← lat. extrāneus „din afară"
PIE *al- „dincolo, de cealaltă parte"
A înstrăina un bun și a înstrăina un om sunt, în chiar cuvânt, aceeași faptă.
apartenența ⟷ înstrăinarea · reversul rece, verbul: a înstrăina
Când spui că cineva a înstrăinat o casă, spui că a trecut-o în stăpânirea altuia: a vândut-o, a dat-o, a pierdut-o din mână. Când spui că un om s-a înstrăinat de tine, spui că a devenit un străin: l-ai pierdut din inimă. Urechea le aude ca pe două sensuri vecine. Nu sunt vecine — sunt același cuvânt, cu aceeași rădăcină, spunând sub două fețe o singură faptă: a face al altuia.
Aici stă tăișul. Dacă e un singur verb pentru „a transfera un lucru" și pentru „a preface un om în străin", atunci a înstrăina un copil de un părinte înseamnă, în chiar cuvânt, două lucruri deodată: a-l trata ca pe un bun ce se mută dintr-o stăpânire în alta — luat de la unul, refuzat celuilalt — și a-l preface în străin. Copilul cărat ca un obiect și copilul care nu-și mai recunoaște tatăl: sub aceeași silabă. Cuvântul știe ce facem înainte s-o știm noi.
Latinescul aliēnāre înseamnă „a face al altuia, a înstrăina". Vine din aliēnus — „al altuia, care ține de altul, care nu e al tău" — iar acesta din alius, adjectivul simplu: „altul, diferit". Mai jos, rădăcina indo-europeană *al-, „dincolo, de cealaltă parte". Din același izvor curg grecescul állos, sanscritul anya, germanul ander, englezescul else. A înstrăina, în latină, e literal a-l face al-lui-alt-cineva.
Româna spune aceeași faptă pe alt drum. A înstrăina se face din în- + străin, iar străin coboară din latinescul extrāneus — „din afară, exterior", din extra, „în afară". Deci: latina spune al altuia; româna spune cel din afară. Două limbi, un singur tăiș. Unul: „aparține altuia". Celălalt: „vine din afară". Amândouă: a face străin.
Alienarea nu e un lucru în sine; e pierderea apartenenței. E ce rămâne când firul dintre om și ale lui e tăiat.
Cuvântul acesta nu ține două fețe, ca o monedă. Se deschide în patru odată, ca o cruce cu brațele-n patru zări:
Fiindcă se întinde pe patru case, alienarea nu e monedă cu avers și revers, ci o axă cu trei grinzi: grinda de sus — înstrăinarea de sine; grinda de jos — înstrăinarea între oameni, fapta; iar la încrucișare stă cel ce le poartă pe amândouă: copilul.
Cea mai stranie faptă a acestui cuvânt e că omul poate deveni străin de el însuși. „Alienat mintal" nu spune că omul a plecat undeva; spune că propria lui minte i-a devenit a altcuiva — că se privește pe sine ca pe un necunoscut. Latina o știa: alienare mentem, a înstrăina mintea. Iar cel ce îngrijea această înstrăinare se numea alienist — nu „vindecător de nebuni", ci îngrijitor al celor înstrăinați de sine.
Tot aici intră dorul de ducă și înstrăinarea celui plecat: cel dus în lume, care simte cum locul de baștină, neamul, limba i se fac, încet, de-afară. Folclorul maramureșean leagă înstrăinarea întâi de neam și de familie, abia apoi de sat sau de țară — „Nu-i trebă mai mare fune / Numa' străinat în lume". Străinătatea cea grea nu e depărtarea de un loc; e depărtarea de ai tăi. Cuvântul popular pune, dintru început, familia prima.
Aici alienarea încă doare fără să fie fapta rea a nimănui: e rana viului care poate fi rupt de ce-i al lui. Piatra nu se poate înstrăina — n-are de ce se despărți. Numai cel ce aparține poate fi făcut străin.
Cealaltă grindă e faptă, nu pățanie. Aici cineva face pe altul străin. Și tocmai aici dicționarul devine necruțător. La verbul a înstrăina, DEX așază, una sub alta:
Citește-le iar, în șir. Dicționarul însuși cuplează transferul de proprietate cu pierderea afecțiunii și cu furtul, sub un singur cuvânt. Nu eu apropii bunul de copil — limba a făcut-o demult. A înstrăina e, în aceeași suflare, a muta o proprietate și a fura. Iar când obiectul faptei nu e o casă, ci o ființă — un copil, un părinte, un bunic — verbul nu-și schimbă înțelesul. Doar victima lui se schimbă.
Înstrăinarea tratează o legătură ca pe un lucru care se poate transfera. Ia firul dintre doi oameni și-l apucă precum apuci un act de vânzare.
La mijlocul axei stă cel ce poartă amândouă grinzile deodată. Copilul înstrăinat suferă pe verticală — mintea lui e întoarsă, încet, împotriva unui părinte pe care îl iubea; ajunge străin de propria lui iubire, ca „alienatul" din grinda de sus. Și suferă pe orizontală — e cărat, refuzat, „transferat", ca bunul din grinda de jos. Cele două înstrăinări se întâlnesc în el.
Iar rana nu se oprește la el. Se întinde la tot neamul. Odată tăiat firul cu un părinte, se taie și cu bunicii de partea aceea, cu frații, cu mătușile — cu toți cei „de-afară" acum. Dreptul o știe și o numește separat: copilul are dreptul la legături personale nu doar cu ambii părinți, ci cu bunicii, frații și surorile ori cu alte persoane alături de care s-a bucurat de viața de familie (Legea 272/2004, art. 17). Înstrăinarea parentală nu rupe o relație; rupe o țesătură. Un copil poate fi făcut străin de jumătate din neamul lui printr-un singur gest repetat.
Aceasta e grinda pe care nici inima, nici lama nu o pot ține singure. E casa cuvântului — și de aceea alienarea își are casa ei, unde toate cele trei grinzi se-ntâlnesc.
Până aici, înstrăinarea a fost rană. Pe cealaltă față devine armă — și trebuie ținute în mână, deodată, două adevăruri:
Unu. E reală suferința unui copil întors cu adevărat împotriva unui părinte care-l iubește, fără vină la mijloc; reală e și ruptura neamului. Dreptul românesc a numit-o, în sfârșit: prin Legea 123/2024, care modifică Legea 272/2004, fapta e definită ca „înstrăinare părintească — formă a violenței psihologice" — chiar verbul rece al reversului, scris în lege.
Doi. „Sindromul alienării parentale" (conceptul lui Gardner, 1985) nu e un diagnostic recunoscut — nu e în DSM-5, nu a fost primit în ICD-11 al OMS — și a fost întors, în procese, ca armă: pus în mâna părintelui care apucă primul termenul, folosit uneori tocmai ca să acopere un abuz adevărat și să stingă vocea copilului însuși.
Însuși cuvântul care ar trebui să apere un copil poate fi întors ca să-l predea celui de care fuge.
De aceea steaua de reper nu e „sindromul", ci ceea ce stă scris pe zidurile acestui sat: interesul superior al copilului — experiența lui adevărată, nu eticheta lipită peste ea. Chiar legea își pune paza în definiție: reținerea copilului contează ca înstrăinare numai când e „nejustificată sau disproporționată". Adică: mai întâi întrebăm dacă frica are temei. Cine strigă primul „alienare!" nu stabilește prin asta fapta. (Lama sapă mai adânc aici, la kriticos.ro/a-instraina și kriticos.ro/a-rastalmaci.)
Există un singur cuvânt care ține în loc toată axa, și e chiar negația verbului: inalienabil. Ce e inalienabil nu poate fi înstrăinat — nu poate fi vândut, cedat, transferat, luat. Drepturile omului se numesc, de-a dreptul, inalienabile: tocmai fiindcă nu sunt un bun.
Aici răspunde cuvântul la propria lui întrebare. Dacă a înstrăina înseamnă a trata o legătură ca pe un bun ce se transferă, atunci întrebarea de temelie e: legătura copilului cu ambii părinți, cu neamul lui — e alienabilă sau inalienabilă? Poate fi luată, refuzată, „dată" — sau e dreptul lui, nu proprietatea lor?
Copilul nu e un bun. Legătura lui nu e a nimănui de transferat. E inalienabilă — a lui. Iar cine o înstrăinează nu-și exercită un drept de stăpân; fură ceva ce nu i-a aparținut niciodată.
Nu orice depărtare e înstrăinare. Copilul crește, se desprinde, pleacă în lume — și asta e viu, nu rană. Există o depărtare firească, măsura potrivită dintre oameni care rămân, totuși, ai lor. Alienarea nu e distanța; e firul tăiat — apartenența prefăcută în străinătate, legătura tratată ca lucru.
Iar leacul nu e apropierea cu de-a sila (și aceea tot o faptă asupra copilului ar fi), ci ținerea firului: nici cărat, nici refuzat, nici răstălmăcit — lăsat să fie al lui, spre amândoi.
Ce e al altuia se poate da. Ce e al tău, din inimă, nu se înstrăinează fără să furi.