Practici ale inimii
Rugăciunea când nu simți nimic
Sunt momente în care nu mai simți nimic — nici liniște, nici pace.
Și totuși, chiar și atunci, există o formă de rugăciune care rămâne:
aceea a tăcerii. Uneori, simplul fapt de a nu fugi de gol este
cea mai sinceră rugăciune a inimii.
Sunt momente în care nu mai simți nimic. Nici liniște, nici pace, nici apropiere. Cuvintele rugăciunii se lovesc de un zid invizibil, iar inima pare adormită.
Ne grăbim să credem că e o pierdere, că am fost uitați. Dar poate că tocmai atunci, în absența simțirii, credința devine curată. Nu o credință a emoției, ci o credință a rămânerii: acel a rămâne tăcut, fără dovezi, fără semne, doar cu o respirație blândă și o așteptare smerită.
„Doamne, știi Tu. Primește tăcerea mea ca pe o rugăciune.”
Sau, dacă nu crezi, poți spune altfel:
„Tăcerea mea, ascultă-mă tu.”
Pentru că și absența poate fi un început. În mijlocul golului poate exista o prezență care tace, dar nu pleacă. Poate că Dumnezeu, sau viața însăși, te învață să asculți fără cuvinte.
Nu trebuie să forțezi nimic. Adevărata rugăciune nu cere formă. Ea cere doar inimă. Chiar și o inimă uscată poate iubi, dacă stă. Chiar și o tăcere poate fi rugăciune, dacă e sinceră.
„Dumnezeule, nu mă părăsi.”
A rămâne — fără a simți, fără a înțelege — e o formă de credință mai adâncă decât orice emoție. Căci iubirea adevărată nu fuge atunci când nu mai simte. Ea rămâne.
✨ Practică a inimii
- Găsește un minut de liniște. Poate fi oriunde — în cameră, în mașină, pe o bancă.
- Închide ochii. Nu încerca să „te rogi”. Doar respiră și ascultă tăcerea.
- Spune în gând, o singură dată: „Primește tăcerea mea ca pe o prezență.”
- Rămâi puțin în golul care urmează. Nu-l judeca, nu-l umple. Doar fii acolo.
Aceasta este o formă de rugăciune simplă, care nu cere cuvinte, dar deschide spațiul în care sufletul respiră din nou.